Somnul

Este tarziu in noapte. Trebuie sa ma pregatesc de culcare. Despre somn se spune ca este cu atat mai dulce cu cat ziua este mai incarcata de evenimente, cu cat lumina te oboseste mai mult. De asemenea, se spune ca ticalosii nu au parte de un somn odihnitor. Sunt cuprinsi de remuscari, pare-se. Deci, cu alte cuvinte, trebuie sa ai grija de modul tau de a fi in cuprinsul zilei pentru a te putea bucura de linistea noptii.

Datoria fata de echipa favorita

Am sa o spun cat se poate mai pe scurt. Cum poti sa susti o echipa de fotbal? Cum poti sa contribui la dezvoltarea ei? Prin doua moduri: sustinere financiara (cumparare de bilete, tricouri, fularuri, stegulete etc.) si/sau incurajare (aici ma refer la suporterii ce asista la partide si canta pentru a-si incuraja favoritii). Orice depaseste aceste atributii poate sa fie daunator. Cu atat mai mult in cazul suporterilor ce apeleaza la tot felul de scandari jignitoare si care se angajeaza in batai. Aceste activitati nu sprijina un club de fotbal in niciun fel, ci dimpotriva ii provoaca rau. Oricum, ele sunt rodul, nu unui devotament inflacarat, ci al egoismului si al dorintei de adrenalina. Huliganii, pe care multi inca ii considera suporteri adevarati, se intereseaza doar provocarea si castigarea unui eventual conflict fizic cu o galerie rivala. Pe ei nu ii intereseaza si nu ii afecteaza in niciun fel scorul inregistrat pe tabela.

Datoria fata de patrie

Datoria fata de patrie, cel putin in cazul nostru, pare sa cantareasca din ce in mai putin pe masura ce apar noi generatii. Ca acesta ar fi un lucru bun sau rau, nu ma pronunt. Dar asa se intampla. Cuvantul „roman” pare a fi lipsit de continut. Toti sustinem, dupa un cantec cunoscut, ca nu ne-am nascut in locul potrivit. Cat de importante sunt lucrurile romanesti? De exemplu limba, muzica, cultura etc. Tindem sa realizam doar cand pasim dincolo de hotare. Cel mai adesea, traind in strainatate, apare dorul de limba romana. Cand auzi pe cineva vorbind romanesti parca te influenteaza, parca trezeste ceva ascuns in tine. Poate are legatura cu faptul ca primele cuvinte auzite in copilarie erau cele rostite de parintii tai romani. Dar de asemenea, ai parte de alte experiente care te fac sa te bucuri ca nuu ai ramas in tarisoara. De ex. faptul ca esti tratat cu respect prin localuri si spitale fara sa dai mita celor care ar trebui sa-si faca datoria. Si cu trecutul avem probleme. Eorii nostri de demult parca nu ma sunt eroi. Mihai Viteazul nu mai e viteaz, Stefan cel Mare nu mai e mare. Halal istorie: nu am fost si nu vom fi nimic!

Ce i-ai spune lui Dumnezeu?

Apare adesea o imprejurare in care cineva, poate din plictiseala, iti propune urmatorul scenariu: esti mort; ai ajuns la portile raiului unde Dumnezeu te asteapta. Cum ai vrea sa te intampine? Ce ai vrea sa-ti spuna? Fiecare dintre noi oferim o diversitate de raspunsuri. Unii dintre noi chiar refuza abordearea unei astfel de intrebari. Poate in sinea noastra am meditat asupra ei de cateva ori si totusi atunci cand cineva ne confrunta cu acel scenariu ne place sa il luam in gluma. Mie imi place sa urmaresc raspunsurile oferite de alte persoane, chiar personalitati. Apreciez, intr-un fel, mai mult pe cei implicatii in industria comediei. Insa si ei au tendinta de a fi repetitivi. In general, raspunsul pe care ar vrea sa-l primeasca de la Dumnezeu merge in linia „m-ai facut sa rad” si chestii asemanatoare. Robin Williams spunea ca ar vrea sa-l auda pe creator spunand „Doi evrei intra intr-un bar….”. Insa, raspunsul cel mai profund mi s-a parut cel oferit de foarte talentatul Dave Chappelle. Ce ar vrea ca Dumnezeu sa ii spuna? „Felicitari, esti singur!”.

Pink Floyd – The Wall

„The Wall” este numele unui album al formatiei Pink Floyd. Nu are rost sa vorbesc aici despre anul in care a aparut albumul, unde a fost inregistrat, cine a compus piesele sau despre solourile de chitara ale lui Gilmore. In schimb pot sa mentionez povestea. Este vorba despre un individ care trece prin cateva experiente nefericite. Tatal sau moare in Al Doilea Raboi Mondial, astfel ramane doar cu mama sa care incearca sa compenseze lipsa tatalui, insa, in fapt, devine tot mai posesiva, iar copil devine tot mai dependent de ea. Ba mai mult la scoala profesorii il trateaza cu sarcasm si autoritate. Toate aceste experiente il ranesc pe protagonist, care opteaza pentru autoizolare fata de ceilalti. Astfel el construieste un zid metaforic menit sa-l protejeze. Din nefericire, retragerea lui in fata unui contact real cu ceilalti va duce in cele din urma la esecul matrimonial. Afland ca sotia sa nu ii este fidela el se inchide complet in lumea sa. Insa, treptat el se indoieste cu privire la decizia luata si chiar ajunge sa se considere pe el insusi vinovat. Spus foarte pe scurt, este o capodopera din multe puncte de vedere. Singurul mod de a te convinge este sa asculti cu atentie la albumul, preferabil la casti. Fiecare piesa de pe album te indeamna la meditare. Povestea incepe lent, dar pe masura ce se desfasoara creste in intensitate. Poti simti framantarile personajului, constructia treptata a zidului care te apasa si pe tine, iar in final eliberarea. Asa ar arata povestile daca ar fi exprimate muzical.

Fa ceea ce trebuie!

„Fa ceea ce trebuie” este pentru mine maxima suprema. Ea este cea care ne ghideaza in viata de zi cu zi. Evident, simultan este o formula destul de vaga. Insa, eu cred ca desi ne straduim sa ne plasam undeva dincolo de bine si de rau pana la urma tot ajungem la aceste doua notiuni. Exista ceva in interiorul nostru ce ne indeamna sa facem ceea ce se cuvine sau sa ne impiedice de la anumite actiuni. O putem numi vocea ratiunii, vointa umana, divinitatea din noi etc. De asemenea, starile de placere si durere pot fi, sub unghi evolutionist, mici repere care ne ajuta sa ne urmarim calea.Ele ne atentioneaza si ne spun fie „ai facut ceva bine”, fie „ceva nu este in regula”.

Datoria fata de persoana iubita

Avem o datorie fata de persoana iubita? Care ar fi aceasta? M-am intrebat de cateva ori care este cel mai bun mod de a te apropia de cealalta jumatate. Exista doua posiblitati: fie apelezi la o critica productiva, fie o accepti asa cum este. Primul caz se refera la asigurarea progresului. Se bazeaza pe ideea ca daca nu ii aduci unui individ la cunostinta neajunsurile sale acesta nu va incerca sa si le depaseasca. Va ramane neschimbat si deci nu evolueaza. Insa optez pentru a doua posibilitate, pentru acceptarea celeilalte fiinte asa cum este ea. Mi se pare a fi o masura cu rasplatiri mult mai mari. Intr-o lume in care toti asteapta ceva de la tine, in care de abia asteapta ca tu sa gresesti pentru a putea profita cumva de pe acest lucru, este cat se poate de reconfortant sa ai pe cineva pe care nu trebuie sa te straduiesti sa impresionezi, care te asteapta cu bratele deschise chiar si atunci cand nu meriti acest lucru. Este, daca imi permiteti comparatia, ca o banca in mijlocul unei mari agitate.