George Berkeley

Este cunoscut mai ales pentru doctrina sa care stipula inexistenţa unei substanţe materiale şi faptul că lucrurile, bunăoară pietrele sau mesele, sunt colecţii de „idei” sau senzaţii ce pot să existe doar în minte şi doar atâta timp cât sunt percepute. A scris un număr de opere dintre care cele mai cunoscute suntTratatul conţinând principiile cunoaşterii umane (1710) şi Trei dialoguri dintre Hylas şi Filonous (1713). (Filonous, nume care în greceşte înseamnă „iubitorul minţii”, era chiar Berkeley). În 1734 a publicat volumul Analistul, o critică a fundamentelor ştiinţei, care a devenit extrem de influentă în domeniul gândirii matematice.

Comte

Auguste Comte a urmărit crearea unei filosofii pozitiviste, corespunzătoare ultimului stadiu la care omenirea trebuia să aspire în viziunea sa, după ce a trecut prin faza teologică şi acea metafizică, care erau considerate drept faze necesare în dezvoltarea omenirii de la copilărie spre maturitatea din cea de a treia fază, a spiritului pozitiv. Pozitivismul, ştiinţa şi filozofia pozitivă nu mai caută explicarea cauzelor obscure ale fenomenelor ci se mulţumeşte cu studiul datelor experienţei.
Acest studiu nu este însă o simplă compilaţie de date ci tinde să descopere legile care guvernează grupele de date şi fapte care corespund diferitelor ştiinţe fundamentale.

Hume

David Hume ( 1711  1776) a fost un filozof, istoric şi economist scoţian, un adept al empirismului, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai Iluminismului scoţian. A fost un critic neobosit al dogmatismului metafizic şi religios, devenind celebru pentru modul curajos în care a abordat, de pe poziţii sceptice, o serie de subiecte filozofice cum ar fi cauzalitatea, identitatea personală sau originea virtuţii. Contemporan cu Immanuel Kant, a respins şi a ridiculizat valoarea ideilor abstracte, a ideilor ce nu vin din realitate, din experienţă.

Hegel

După moartea lui Hegel, discipolii lui s-au divizat în două tabere. Hegelianii de „dreapta” erau grupaţi în corpul universitar din Berlin şi reprezentau conservatismul politic al epocii de restauraţie după căderea lui Napoleon. „Stânga”, cunoscută şi ca „Tinerii Hegeliani”, interpretau filozofia lui Hegel în sens revoluţionar, preconizând ateismul în religie şi democraţia liberală în politică. Dintre aceştia sunt de menţionat Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Max Stirner şi – mai ales – Karl Marx. La Marx, idealismul este transformat în materialism iar de la legile dialectice ale evoluţiei istorice se ajunge la ideologia luptei de clasă, la sfârşitul căreia nu mai regăsim spiritul întors la sine însuşi, ci o societate comunistă lipsită de clase, presupusă liberă.

Leibniz – Viata si Opera

Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat şi profesor la universitatea din localitate. Tot aici îşi începe studiile, pe care le continuă la Jena şi Altdorf. În 1666 obţine titlul de doctor în Dreptşi intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop şi prinţ elector în Mainz, pentru care îndeplineşte un mare număr de însărcinări politice şi diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani şi se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, ştiinţelor naturale şi filozofiei. Întors în Germania, obţine în anul 1676 postul de bibliotecar şi consilier privat pe lângă Ernst August, prinţ de Braunschweig-Lüneburg şi mai târziu prinţ elector de Hanovra, apoi pe lângă urmaşul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcţie, Leibniz rămâne până la sfârşitul vieţii. El se bucura de o deosebită preţuire şi era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei şi matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomaţie, politică, istorie, filologie şi fizică. A fost fondatorul şi primul preşedinte al „Academiei de Ştiinţe” din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 înHanovra.
Noi eseuri asupra intelectului omenesc
Disputaţie metafizică despre principiul individuaţiei

Leibniz – Mondele

Sistemul filozofic al lui Leibniz pune la baza existenţei„monadele”, elemente spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţă activă. În consecinţă, materia nu este decât manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindeşte întregul univers; concordanţa dintre activitatea monadelor este asigurată de „armonia prestabilită”, creată de monada supremă, Dumnezeu. Pe baza acestei teze, Leibniz consideră, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este „cea mai bună dintre toate lumile posibile”..
Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susţinut ideea continuităţii şi evoluţiei naturii. În teoria cunoaşterii, Leibniz se situează pe poziţiile raţionalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism. Împărţind adevărurile în „raţionale” şi „faptice”, el consideră că primele, având un caracter necesar şi universal, nu pot proveni din experienţă; principiile lor se află în intelect în stare embrionară şi primesc de la simţuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a senzualismului: „Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simţuri”, Leibniz adaugă:„în afară de intelectul însuşi”. Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice cu principiul raţiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obţinute pe calea inducţiei. Operele filozofice ale lui Leibniz au exercitat o influenţă deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filozofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff şi Immanuel Kant.

Kierkegaard

Søren Aabye Kierkegaard (1813, Copenhaga – 1855) a fost un filozof, scriitor şi teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepţia sa filozofică asupra constrângerii omului de a-şi alege destinul, a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra teologiei şi filozofiei moderne, în special asupra filozofiei existenţiale.
Gândirea şi stilul de viaţă a lui Kierkegaard reflectă drama vieţii filosofului, chinuit de paradoxul sfâşierii între un Dumnezeu neînţeles, căruia i se supune, şi disperarea individului părăsit într-o lume în care trebuie să existe, dar care i se refuză. Disperarea la Kierkegared nu este agonie, ci pierderea individului. Omul trebuie să-şi aleagă, respectiv să-şi determine destinul, lăsat singur, fără speranţă, în haosul existenţei. În faţa dilemei „Ori, ori” (Enten – Eller, 1843), pentru a ieşi din plictiseala existenţei, pendulează între un hedonism rafinat şi o disperare fără mijloace de consolare.

Spinoza – Etica

Etica lui Spinoza a fost conceputa in intregime in termeni geometrici, fiecare dintre cele 5 parti incepand cu axiome si definitii spuse inainte apoi continuand cu demonstatii si concluzii.
Prima parte intitulata „Despre Dumnezeu” contine viziunea autorului asupra argumentului si teoria sa, viziunea personala despre un Dumnezeu imanent lumii si nu distinc de ea.

„Deus sine natura” – Dumnezeu este cuprins in natura

El il defineste pe Dumnezeu ca substanta alcatuita dintr-o infinitate de atribute fiecare dintre ele explicand o esenta eterna si infinita. Considera existenta unei singure substante: „tot ce exista se gaseste in Dumnezeu si nimic nu poate sa existe nici sa fie cunoscut fara Dumnezeu” Atributele esentiale ale lui Dumnezeu sunt gandirea si intinderea.
Din teoria lui Spinoza rezulta ca Dumnezeu este identic cu lumea si nu distinc de ea iar tot ce se intampla in lume se intampla datorita necesitatii generate de Dumenzeu, cauza prima.

Partea a II-a a Eticii „Despre natura si originea sufletului” contine o schita a fizicii lui Spinoza urmarind cunoscuta problema cartesiana; cea a relatiei dintre suflet si materie.
Descartes sustine ca sufletul este o substanta separata de materie. In acelasi timp conceptia lui despre substanta afirma ca nu poate exista nicio interactiune intre substanta. Atunci se punea problema ce rol are omul in natura si cum este posibila cunoasterea.

Partea a III-a „Despre originea si natura afectelor” cuprinde consideratii despre natura umana si da raspuns la dificultatea ridicata de propria metafizica: problema existentei individuale. Daca tot ce exista, exista in Dumnezeu in ce sens contine lumea lucruri individuale?

Partea a IV-a „Sclavia omului si puterea afectelor” Idea lui Spinoza e ca omul chiar in stare de sclavie reflecta absolut perfectiunea Universului in care este si el parte.

Partea a V-a „Puterea intelectului” sau libertatea omului” arata cum poate omul sa atinga libertatea si fericirea.

Cea mai originala parte a filosofiei lui Spinoza consta in raspunsul la 3 intrebari mari: Problema sufletului si a corpului, problema existentei individuale si problema libertatii.

Omul liber la Spinoza este omul constient de necesitatile care il constrang. De la el ne vine ideea ca libertatea este necesitate inteleasa. Cine se cunoaste clar si distinct pe sine si afectele sale acela il iubeste pe Dumnezeu si cu cat il iubeste mai mult cu atat se cunoaste mai bine pe sine si afectele. Dragostea intelectuala: amour intelectualis dei

Bacon – Idolii

Trăind în epoca naşterii ştiinţei moderne, Bacon şi-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care în opoziţie cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea ştiinţifică, cunoaşterea şi dominarea naturii de către om.
Condiţia prealabilă a făuririi ştiinţei şi metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoştinţelor existente, eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăţi şi iluzii, denumite de el idoli:
  • ai tribului, care ţin de natura umană;
  • ai peşterii, determinaţi de educaţia fiecărui om;
  • ai forului, prin care sunt desemnate neconcordanţele limbajului cu viaţa reală;
  • ai teatrului, generaţi de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice).
Bacon este iniţiatorul empirismului şi senzualismului modern: simţurile ne dau cunoştinţe certe şi constituie izvorul tuturor cunoştinţelor. Ştiinţa adevărată se dobândeşte prin prelucrarea metodică, raţională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum Organum (1620bazele metodei inductive, caracterizată prin folosirea analizei,comparaţiei,observaţiei şi experimentului. Considerând lumea ca fiind de natură materială, iar mişcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei, Bacon recunoaşte existenţa a multiple forme de mişcare şi a diversităţii calitative a naturii. Accentuarea unilaterală a rolului analizei şi al inducţiei în cunoaştere, în detrimentul sintezei şi al deducţiei, conceperea pur analitică a experimentului (menit să separe unele de altele ‘formele’ sau ‘naturile’ prezente în corpuri pentru a determina esenţa fiecăreia) au conferit metodei baconiene un caracter metafizic (nondialectic). Bacon a scris şi o utopie neterminată, Noua Atlantidă imaginând o societate organizată pe baze raţionale, ştiinţifice, dar în care erau menţinute diferenţieri de clasă.

Kant – Antinomiile

Kant vorbeste de 4 antinomii ale ratiunii pure (contradictii in care ratiunea se afirma atunci cand cauta adevaruri metafizice)

  1. Lumea finita – infinita
  2. Lumea compusa din elemente simple sau dintr-o materie divizibila la infinit.
  3. Lumea este in intregime determinata cauzal sau nu (libertate)
  4. In Univers totul este contingent sau totul este necesar
La primele 2 categorii spune Kant atat teza cat si antiteza sunt false iar in urmatoarele ambele sunt adevarate. Primele 2 antinomii considera lumea ca si cum ar fi in totalitatea ei un fenomen, deci obiectul unor experiente posibile dar lumea nu poate fi pentru noi un fenomen pentru ca nu este forma apriori a sensibilitatii noastre, deci lumea nu este spatiala iar intrebarea daca lumea este infinita sau finita nu are sens. La fel si cea de-a doua antinomie
Celelalte doua sunt adevarate pentru ca daca consideram lumea ca fenomene in cuprinsul ei totul este determinat caci categoria cauzalitatii este esentiala si necesara. Daca lumea este considerata lucru in sine ea nu este supusa cauzalitatii si in ea exista libertate

Kant – Formele intelectului

Formele intelectului nu sunt intuitii ci notiuni sau concepte. Exista concepet care provin din experienta numite concepte empirice si altele care provin din intelect numite concepete pure. Dupa exemplul lui Aristotel, Kant le va numi categori. Intelectul leaga diferite reprezentari sau legaturi ce se realizeaza prin judecata. Intelectul poate fi reprezentat ca o facultate de judecata.
Kant face impartirea judecatilor dupa cantitate, dupa calitate dar si dupa relatie si modalitate.
Categoriile cantitatii: unitate, multiplicitate si totalitate
Categoriile calitatii: realitate, negatie, limitatie
Categoriile relatiei: inerenta si substanta, substanta si accident, cauzalitate si dependenta (cauza-efect), de comitate (actiune reciproca activ- pasiv)
Categoriile modalitatii: posibilitate, nonposibilitate, existenta, nonexistenta, contingenta
In cele 4 criterii sunt cate 3 categorii, de regula a 3-a ramane ca si combinatie dintre celelalte 2

Shopenhauer – Teza

Teza lui Schopenhauer este ca lumea reprezentarii noastre este o simpla aparenta. Afirmatia lui este intarita cu exemplul dat de conceptia lui Platon si Kant care spune Schopenhauer, au situat fiinta dincolo de sfera accesibila experientei. Ambii considera lumea sensibila ca pe o aparenta care in sine este lipsita de valoare si care detine semnificatie si realitate numai in virtutea a ceea ce se exprima in ea(ideile la Platon, lucrul in sine la Kant). Schopenhauer va reabilita impotriva lui Kant intuitia platoniciana, singura capabila sa acceada la absolut descalificand cunoasterea discursiva care nu este capabila decat sa organizeze experienta. El respinge distinctia kantiana intre sensibilitate si intelect. Lumea este una singura dar pe de o parte, fata sa exterioara scrisa in limbaj fenomenal solicita intelectul care elaboreaza reprezentarile conceptuale si stiintifice. Pe de alta parte, limbajul sentimentelor dezvaluie esenta lucrurilor, vointa. De la teoria upanisadelor preia teoria Maya cu valul sau cu diverse conotatii la diferite scoli indiene. Pentru el de valul Mayei sau de iluzie scapa doar fiintele exceptionale.

Cartea I din Lumea ca vointa si reprezentare ” analizeaza lumea experientei imediate orientata spre exterior. Lumea nu este nimic fara constiinta mea. Ea nu exista decat in masura in care o percep, astfel nu exista niciun obiect fara un suflet care sa fie constient de el. Lumea ii apare lui Schopenhauer ca fiind rodul unei activitati intelectuale in care aceasta organizeaza prin intermediul realitatii datele sensibile risipite sau frugale. Prima idee este: lumea nu este altceva decat totalitatea reprezentarilor mele legate laolalta pin impatritul ratiunii suficiente, nue decat un fenomen, dar pentru a pleca din exterior trebuie sa cautam ceea ce apare pornind de la fata ascunsa a lumii. Asa vom descoperii, spune el, ca lumea este dincolo de reprezentare pe care o avem despr ea (vointa) dar considerata nu ca o facultate rationala de a gandi ci ca o tendinta oarba, impulsiva, inconstienta, pornita din nevoie si din dorinta, o tendinta orientata in vederea actului de a exista pe deplin libera, neconditionata, perfect unitara, indestructibila, irationala.

Descartes – Gnoseologia

Potrivit lui Descartes, principalele facultati cognitive sunt
  1. Simturile care au ca obiect fie corpurile externe cu calitatile lor primare(intindere, miscare) si secundare, fie straile interne ale propriului corp (foame, sete)
  2. Memoria care conserva ideile
  3. Imaginatia care se exercita in legatura cu corpurile si lucrurile corporale
  4. Inteligenta (intelect, ratiune, minte) care ofera cea mai desavarsita forma de cunoastere
  5. Vointa care are rol important in geneza adevarului si a erorii. Descartes argumenta ca intelectul poate ajunge la adevar in timp ce simturile si imaginatia il pot insela pe om dar, spune el, si intelectul se poate insela atunci cand cauta un adevar absolut indubitabil caci, spune el, ne poate excela in geniul sau. De aici deriva motoda indoielii generalizate

Descartes – Ontologia

Conceptia sa generala filosofica este un monism substantial de tip deist. El admite o substanta supremanumita Dumnezeu perfecta care exista prin ea insasi, este propria cauza, are libertate absoluta. Unicitatea, ubicitatea(peste tot) eternitatea, bunatatea si caracterul spiritual nu corporal. In ontologie el trece la dualism.
Dumnezeu a creat 2 substante secunde independente una de alta: ers-extenta(lucru intins) si res-cogitons(cugetator) Lucrul intins este lumea fenomenelor fizice, substanta intinsa este identificata cu intinderea iar substanta ca atare este materia care nu are nevoie de altceva pentru a exista. Materia este identificata cu corpul in genere (are intindere) fiind diferita de corpurile individuale. Materia este unica si indestructibila pe cand corpurile sunt multiple si perisabile. Materia este unica, singura, uintara si nu se divide, este la fel ca toate partile ei.
Materia este totuna cu plinul si exclude vidul absolut. Alaturi dar independent de materie exista o alta dimensiune fundamentala a lucrurilor: Miscarea.Are izvorul in Dumnezeu si depinde numai de el. Ea este invariabila si se conserva. La nivelul materie, miscarea nu este posibila nici in linie dreapta caci nu exista vid care sa fragmenteze materia, nu este posibila nici prin comprimarea materiei (Aristotel) ci in ceva sub forma unui vartej (vertij) Descartes intelege miscarea ca deplasare mecanica a corpurilor nu ca energie potentiala, ca element intreg, dinamic si negeocentric al realitatii.
Conceptia sa despre miscare, ca simpla miscare mecanica vizeaza nu numai corpurile organice dar si fiintele vii considerate ca automate mecanice. Ideea sa despre mecanismul cartesian a constituit un progres caci a extins ideea determinismului si asupra corpurilor vii ceea ce a facut ca cercetatorii sa deduca efectele din cauze materiale fie ele si numai de natura mecanica. Descartes reduce complexitatea calitativa a lucrurilor la aspectele lor cantitative. Explicand lucrul prin insusiri cantitative distinge orice apel la cauze finale, respinge teleologia si orice recurs la teleologie. El sustine ca scopul lui Dumnezeu, creatorul lumii este chiar Dumenezeu insusi si nu omul argumentand ca lucrurile care le cunoastem nu prezinta finalitate iar celellate cunoscute n-au nicio legatura cu noi.
Prin res- cogitons (cugetarea) Descartes descrie fenomenele psihice. Spre deosebire de lucrul intins care este unic, cugetarea este multipla caci Dumnezeu a creat a pluralitate de substante cugetatoare care sunt sufletele umane cugetatoare. In opozitie cu corpun intins si necugetator, sufletul este cugetator si neintins. Corpul se confrunta cu atributul intinderii dar sufletul nu este totuna cu atributul cugetarii ci se constituie ca suport (subiect, eu, spirit) actelor cogitative. Atat prin calitateea ei de substanta cat si faptul ca este neintins si indivizibil, sufletul individual este unic si nemuritor, spre deosebire de corpul individual ( nu de corpul in gemeral)  care se naste si piere.

In sens larg res-cogitans este sufletul cu principalele sale facultati sau atribute: gandirea, vointa, imaginatia si simtirea. In sens restarns Descsrtes sustine ca sufletul cugetator cu cuprinde imaginatia, simturile. Actele de a simti sunt in realitate ca si alte acte: de a dormi, de a manca, dependente de corp si incerte. In sens restran sufeltul este prin excelenta gandire si vointa.

Descartes – Ontologia

Conceptia sa generala filosofica este un monism substantial de tip deist. El admite o substanta supremanumita Dumnezeu perfecta care exista prin ea insasi, este propria cauza, are libertate absoluta. Unicitatea, ubicitatea(peste tot) eternitatea, bunatatea si caracterul spiritual nu corporal. In ontologie el trece la dualism.
Dumnezeu a creat 2 substante secunde independente una de alta: ers-extenta(lucru intins) si res-cogitons(cugetator) Lucrul intins este lumea fenomenelor fizice, substanta intinsa este identificata cu intinderea iar substanta ca atare este materia care nu are nevoie de altceva pentru a exista. Materia este identificata cu corpul in genere (are intindere) fiind diferita de corpurile individuale. Materia este unica si indestructibila pe cand corpurile sunt multiple si perisabile. Materia este unica, singura, uintara si nu se divide, este la fel ca toate partile ei.
Materia este totuna cu plinul si exclude vidul absolut. Alaturi dar independent de materie exista o alta dimensiune fundamentala a lucrurilor: Miscarea.Are izvorul in Dumnezeu si depinde numai de el. Ea este invariabila si se conserva. La nivelul materie, miscarea nu este posibila nici in linie dreapta caci nu exista vid care sa fragmenteze materia, nu este posibila nici prin comprimarea materiei (Aristotel) ci in ceva sub forma unui vartej (vertij) Descartes intelege miscarea ca deplasare mecanica a corpurilor nu ca energie potentiala, ca element intreg, dinamic si negeocentric al realitatii.
Conceptia sa despre miscare, ca simpla miscare mecanica vizeaza nu numai corpurile organice dar si fiintele vii considerate ca automate mecanice. Ideea sa despre mecanismul cartesian a constituit un progres caci a extins ideea determinismului si asupra corpurilor vii ceea ce a facut ca cercetatorii sa deduca efectele din cauze materiale fie ele si numai de natura mecanica. Descartes reduce complexitatea calitativa a lucrurilor la aspectele lor cantitative. Explicand lucrul prin insusiri cantitative distinge orice apel la cauze finale, respinge teleologia si orice recurs la teleologie. El sustine ca scopul lui Dumnezeu, creatorul lumii este chiar Dumenezeu insusi si nu omul argumentand ca lucrurile care le cunoastem nu prezinta finalitate iar celellate cunoscute n-au nicio legatura cu noi.
Prin res- cogitons (cugetarea) Descartes descrie fenomenele psihice. Spre deosebire de lucrul intins care este unic, cugetarea este multipla caci Dumnezeu a creat a pluralitate de substante cugetatoare care sunt sufletele umane cugetatoare. In opozitie cu corpun intins si necugetator, sufletul este cugetator si neintins. Corpul se confrunta cu atributul intinderii dar sufletul nu este totuna cu atributul cugetarii ci se constituie ca suport (subiect, eu, spirit) actelor cogitative. Atat prin calitateea ei de substanta cat si faptul ca este neintins si indivizibil, sufletul individual este unic si nemuritor, spre deosebire de corpul individual ( nu de corpul in gemeral)  care se naste si piere.

In sens larg res-cogitans este sufletul cu principalele sale facultati sau atribute: gandirea, vointa, imaginatia si simtirea. In sens restarns Descsrtes sustine ca sufletul cugetator cu cuprinde imaginatia, simturile. Actele de a simti sunt in realitate ca si alte acte: de a dormi, de a manca, dependente de corp si incerte. In sens restran sufeltul este prin excelenta gandire si vointa.

Locke – gnoseologia

In lucrarea sa principala “Eseuri asupra caracterului omenesc” Locke isi propune sa examineze capacitatile cognitive ale omului de aceea este considerat de regula intemeietorul criticii in filosofie. El vizeaza sa decanteze, sa explice originea, certitudinea si intinderea cunoasterii umane. La nastere mintea omului este oarecum ca o coala alba pe care nu este scris nimic iar mintea isi dobandeste o multitudine de idei din experienta el afirmand ca pe experienta se sprijina toata cunoasterea noastra si din aceasta provine ea insasi. Ideile simple se nasc din experienta prin facultatea perceperii care are 2 modalitati distincte: senzatia si reflectia. Prin senzatie se recepteaza datorita simturilor lucrurile exterioare si se obtin idei simple despre calitatile lor sensibile. Ideile pot proveni dintr-un singur simt sau prin corelarea mai multor simturi (ideea de forma, intindere) Cunoasterea prin senzatie presupune raportul nemijlocit intre simturi si lucrurile exterioare. In lipsa unui lucru nu se poate forma nicio idee despre calitatile lor specifice sau in lipsa organului de simt nu se pot forma idei depsre calitatile lor.
Reflexia consta in perceperea proceselor launtrice ale propriei noastre minti cand ea se indreapta spre ideile care le-a dobandit soldandu-se cu alte categorii de idei simple precum credinta, indoiala, actul de cunoastere etc. Adica principalele idei pe care le privim in intelect ca si de la corpurile care ne impresioneaza simturile, sunt procesele cognitive ca si actele volative si starile afective. Reflectia este asemanatoare cu senzatia caci este o ipoteza a aceleiasi facultati (perceptia) si poate fi numit simt intern pentru ca este un fel de percepere a mintii de catre minte. Pentru a deveni cunostinta datul senzorial trebuie prelucrat intelectual ceea ce inseamna ca intre senzatie si percepere exista o unitate. Ideile de Unitate, de Putere, Succesiune, Existenta, Durere sunt dobandite prin ambele perceptii. A avea idei si a percepe este unul si acleasi lucru.
Intemeind cunoasterea pe experienta Locke afirma afirma senzatia ca dependenta de lucrurile exterioare si reflectia ca dependenta de origine, de senzatie

Locke – ontologia

Jhon Locke in conceptia sa ontologica generala este deist.
Panteismul = Dumnezeu este peste tot
Deismul = Dumnezeu a creat lumea dupa care nu mai intervine
Locke sustine ca Dumnezeu a creat 2 susbstante materia si spiritul ca temei al lumii. Materia reprezinta fenomenele fizice  iar spiritul fenomenele sufletesti. Ideea de corp implica o substanta solida si intinsa care poate comunica prin impuls iar ideea de suflet privit ca suflet imaterial este aceea a unei susbtante care gandeste si are puterea si are puterea de a pune corpurile in miscare prin vointa sau gand.
Locke ajunge la concluzia dependentei sufletului de corp, el depinde de lumea exterioara.  El sustine in opozitie cu Descartes ca gandirea nu este esenta sufletului ci unele din procesele sale. Distincte, cele doua susbstante (materia si spiritul) formeaza o unitate. Indiferent de particularitatile sale substanta este esenta presupusa a calitatilor fenomenale. Prin calitate Locke intelege o proprietate a unui lucru si totodata puterea acestuia de a produce  in mintea noastra o idee. Locke imparte calitatile in primare si secundare.
Cele primare sunt cu totul insepoarabile de corp, sunt sesizabile prin simturi si sunt presupuse de mintea noastra ca existente in orice particula de materie. Soliditatea, intinderea, forma, miscarea, repaosul si numarul. In schimb, calitatile secundare depind de combinatile calitatilor primare “de marimea, forma si miscarea partilor”. Asa sunt culorile, gusturie, mirosurile, sunetele, caldul si recele etc.
Calitatile primare reprezentari fizice si pozitive. Ele exista real in corpuri. Corpurile au si calitati secundare generate de senzatii. Definind calitatile primare ca insusiri ce apartin intotdeauna lucrurilor Locke le instituie in proprietati definitorii esentiale pentru lucruri apoi le diferentiaza in perceptibile care au o esenta fenomenalizata si imperceptibile care au o esenta interioara, ascunsa. In acelasi timp Locke afirma caracterul universal al conexiunii spunand ca toate lucrurile sunt susceptibile de relatii aflate insa intr-o mare varietate. Cele mai importante conexiuni se stabilesc in procesul miscarii sub forma conexiunilor cauzale, spatiale si temporale. Nu exista niciun efect fara cauza iar cauzalitatea actioneaza atat intre lucruri cat si in interiorul acestora. Locke reduce insa relatile cauzale la cele mecanice exterioare fapt care provine din viziunea sa matematizanta.

Supraomul, teoria lui Friedrich Nietzsche care a dus la aparitia nazismului

Supraomul ar fi o specie noua si superioara omului. Omul prezentului este  coarda intinsa intre animal si supraom, o coarda deasupra unui abis”. Omul este un intermediar intre animal si supraom.  Depasirea de sine nu este nu este specifica existentei umane ci este trasatura fundamentala a oricarei vietati, a fiintei in genere (general) de aceea Nietzsche atribuie tuturor caracterul vointei de putere.  Supraomul trebuie sa fie puternic dar si generos, totusi puterea este telul vietii. ” Acolo unde am gasit pluralitatea vietii am gasit vointa de putere si doar in vointa celui ce slujeste am gasit vointa de a fi stapanit”
Friedrich Nietzsche

Nietzsche – dualismul apolinic dionisiac

In lucrarea “Socrate si tragedia greaca” (Nasterea tragediei) Nietzsche dezvolta dualismul apolinic-dionisiac care au devenit categorii fundamentale ale filosofiei sale nesistematice.
Termenul apolinic desemneaza pe cel cu vointa de a trai o viata echilibrata intemeiata pe principiul contemplarii de sine si armonioasa a lumii.
Dionisiac (Dionis-zeul betivilor) este cel cu dorinta de a trai o viata plina de pasiune, dezechilibrata, betie ecstatica, avand analogie cu zeul vinului

Kant – Filosofia Practica

Practicul este domeniul comportamentului uman, al moralitatii. Filosofia practica este una morala, etica.
Kant reia distinctia dintre cunoastrea teoretica si cea practica. Toate fiintele rationale recunosc distinctia dintre a cunoaste adevarul si a sti ceea ce este de facut cu el. Judecatile si decizile pot sa se bazeze pe ratiune dar numai judecatile pot fi adevarate sau false, deci trebuie sa existe o folosire a facultatilor mintale, noastre rationale care sa nu aiba drept scop adevarul ci altceva. Acest altceva pentru Aristotel este fericirea iar pentru Kant este datoria. Punctul de plecare al eticii kantiene este libertatea. Maxima lui este: Atrebui sa faci ceva trebuie sa poti.
Este necesar sa fie posibil intotdeauna sa actionam corect ceea ce insemna ca trebuie sa fim intotdeauna liberi.
Vointa in sine isi da siesi legea