Este cunoscut mai ales pentru doctrina sa care stipula inexistenţa unei substanţe materiale şi faptul că lucrurile, bunăoară pietrele sau mesele, sunt colecţii de „idei” sau senzaţii ce pot să existe doar în minte şi doar atâta timp cât sunt percepute. A scris un număr de opere dintre care cele mai cunoscute suntTratatul conţinând principiile cunoaşterii umane (1710) şi Trei dialoguri dintre Hylas şi Filonous (1713). (Filonous, nume care în greceşte înseamnă „iubitorul minţii”, era chiar Berkeley). În 1734 a publicat volumul Analistul, o critică a fundamentelor ştiinţei, care a devenit extrem de influentă în domeniul gândirii matematice.
Comte
Hume
David Hume ( 1711 – 1776) a fost un filozof, istoric şi economist scoţian, un adept al empirismului, unul dintre reprezentanţii cei mai de seamă ai Iluminismului scoţian. A fost un critic neobosit al dogmatismului metafizic şi religios, devenind celebru pentru modul curajos în care a abordat, de pe poziţii sceptice, o serie de subiecte filozofice cum ar fi cauzalitatea, identitatea personală sau originea virtuţii. Contemporan cu Immanuel Kant, a respins şi a ridiculizat valoarea ideilor abstracte, a ideilor ce nu vin din realitate, din experienţă.
Hegel
După moartea lui Hegel, discipolii lui s-au divizat în două tabere. Hegelianii de „dreapta” erau grupaţi în corpul universitar din Berlin şi reprezentau conservatismul politic al epocii de restauraţie după căderea lui Napoleon. „Stânga”, cunoscută şi ca „Tinerii Hegeliani”, interpretau filozofia lui Hegel în sens revoluţionar, preconizând ateismul în religie şi democraţia liberală în politică. Dintre aceştia sunt de menţionat Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach, Max Stirner şi – mai ales – Karl Marx. La Marx, idealismul este transformat în materialism iar de la legile dialectice ale evoluţiei istorice se ajunge la ideologia luptei de clasă, la sfârşitul căreia nu mai regăsim spiritul întors la sine însuşi, ci o societate comunistă lipsită de clase, presupusă liberă.
Leibniz – Viata si Opera
Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat şi profesor la universitatea din localitate. Tot aici îşi începe studiile, pe care le continuă la Jena şi Altdorf. În 1666 obţine titlul de doctor în Dreptşi intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop şi prinţ elector în Mainz, pentru care îndeplineşte un mare număr de însărcinări politice şi diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani şi se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, ştiinţelor naturale şi filozofiei. Întors în Germania, obţine în anul 1676 postul de bibliotecar şi consilier privat pe lângă Ernst August, prinţ de Braunschweig-Lüneburg şi mai târziu prinţ elector de Hanovra, apoi pe lângă urmaşul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcţie, Leibniz rămâne până la sfârşitul vieţii. El se bucura de o deosebită preţuire şi era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei şi matematicii, ci tratează teme variate de teologie, drept, diplomaţie, politică, istorie, filologie şi fizică. A fost fondatorul şi primul preşedinte al „Academiei de Ştiinţe” din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 înHanovra.
Noi eseuri asupra intelectului omenesc
Disputaţie metafizică despre principiul individuaţiei
Leibniz – Mondele
Kierkegaard
Spinoza – Etica
Etica lui Spinoza a fost conceputa in intregime in termeni geometrici, fiecare dintre cele 5 parti incepand cu axiome si definitii spuse inainte apoi continuand cu demonstatii si concluzii.
Prima parte intitulata „Despre Dumnezeu” contine viziunea autorului asupra argumentului si teoria sa, viziunea personala despre un Dumnezeu imanent lumii si nu distinc de ea.
„Deus sine natura” – Dumnezeu este cuprins in natura
El il defineste pe Dumnezeu ca substanta alcatuita dintr-o infinitate de atribute fiecare dintre ele explicand o esenta eterna si infinita. Considera existenta unei singure substante: „tot ce exista se gaseste in Dumnezeu si nimic nu poate sa existe nici sa fie cunoscut fara Dumnezeu” Atributele esentiale ale lui Dumnezeu sunt gandirea si intinderea.
Din teoria lui Spinoza rezulta ca Dumnezeu este identic cu lumea si nu distinc de ea iar tot ce se intampla in lume se intampla datorita necesitatii generate de Dumenzeu, cauza prima.
Partea a II-a a Eticii „Despre natura si originea sufletului” contine o schita a fizicii lui Spinoza urmarind cunoscuta problema cartesiana; cea a relatiei dintre suflet si materie.
Descartes sustine ca sufletul este o substanta separata de materie. In acelasi timp conceptia lui despre substanta afirma ca nu poate exista nicio interactiune intre substanta. Atunci se punea problema ce rol are omul in natura si cum este posibila cunoasterea.
Partea a III-a „Despre originea si natura afectelor” cuprinde consideratii despre natura umana si da raspuns la dificultatea ridicata de propria metafizica: problema existentei individuale. Daca tot ce exista, exista in Dumnezeu in ce sens contine lumea lucruri individuale?
Partea a IV-a „Sclavia omului si puterea afectelor” Idea lui Spinoza e ca omul chiar in stare de sclavie reflecta absolut perfectiunea Universului in care este si el parte.
Partea a V-a „Puterea intelectului” sau libertatea omului” arata cum poate omul sa atinga libertatea si fericirea.
Cea mai originala parte a filosofiei lui Spinoza consta in raspunsul la 3 intrebari mari: Problema sufletului si a corpului, problema existentei individuale si problema libertatii.
Omul liber la Spinoza este omul constient de necesitatile care il constrang. De la el ne vine ideea ca libertatea este necesitate inteleasa. Cine se cunoaste clar si distinct pe sine si afectele sale acela il iubeste pe Dumnezeu si cu cat il iubeste mai mult cu atat se cunoaste mai bine pe sine si afectele. Dragostea intelectuala: amour intelectualis dei
Bacon – Idolii
- ai tribului, care ţin de natura umană;
- ai peşterii, determinaţi de educaţia fiecărui om;
- ai forului, prin care sunt desemnate neconcordanţele limbajului cu viaţa reală;
- ai teatrului, generaţi de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice).
Kant – Antinomiile
Kant vorbeste de 4 antinomii ale ratiunii pure (contradictii in care ratiunea se afirma atunci cand cauta adevaruri metafizice)
- Lumea finita – infinita
- Lumea compusa din elemente simple sau dintr-o materie divizibila la infinit.
- Lumea este in intregime determinata cauzal sau nu (libertate)
- In Univers totul este contingent sau totul este necesar
Kant – Formele intelectului
Formele intelectului nu sunt intuitii ci notiuni sau concepte. Exista concepet care provin din experienta numite concepte empirice si altele care provin din intelect numite concepete pure. Dupa exemplul lui Aristotel, Kant le va numi categori. Intelectul leaga diferite reprezentari sau legaturi ce se realizeaza prin judecata. Intelectul poate fi reprezentat ca o facultate de judecata.
Kant face impartirea judecatilor dupa cantitate, dupa calitate dar si dupa relatie si modalitate.
Categoriile cantitatii: unitate, multiplicitate si totalitate
Categoriile calitatii: realitate, negatie, limitatie
Categoriile relatiei: inerenta si substanta, substanta si accident, cauzalitate si dependenta (cauza-efect), de comitate (actiune reciproca activ- pasiv)
Categoriile modalitatii: posibilitate, nonposibilitate, existenta, nonexistenta, contingenta
In cele 4 criterii sunt cate 3 categorii, de regula a 3-a ramane ca si combinatie dintre celelalte 2
Shopenhauer – Teza
Teza lui Schopenhauer este ca lumea reprezentarii noastre este o simpla aparenta. Afirmatia lui este intarita cu exemplul dat de conceptia lui Platon si Kant care spune Schopenhauer, au situat fiinta dincolo de sfera accesibila experientei. Ambii considera lumea sensibila ca pe o aparenta care in sine este lipsita de valoare si care detine semnificatie si realitate numai in virtutea a ceea ce se exprima in ea(ideile la Platon, lucrul in sine la Kant). Schopenhauer va reabilita impotriva lui Kant intuitia platoniciana, singura capabila sa acceada la absolut descalificand cunoasterea discursiva care nu este capabila decat sa organizeze experienta. El respinge distinctia kantiana intre sensibilitate si intelect. Lumea este una singura dar pe de o parte, fata sa exterioara scrisa in limbaj fenomenal solicita intelectul care elaboreaza reprezentarile conceptuale si stiintifice. Pe de alta parte, limbajul sentimentelor dezvaluie esenta lucrurilor, vointa. De la teoria upanisadelor preia teoria Maya cu valul sau cu diverse conotatii la diferite scoli indiene. Pentru el de valul Mayei sau de iluzie scapa doar fiintele exceptionale.
Descartes – Gnoseologia
- Simturile care au ca obiect fie corpurile externe cu calitatile lor primare(intindere, miscare) si secundare, fie straile interne ale propriului corp (foame, sete)
- Memoria care conserva ideile
- Imaginatia care se exercita in legatura cu corpurile si lucrurile corporale
- Inteligenta (intelect, ratiune, minte) care ofera cea mai desavarsita forma de cunoastere
- Vointa care are rol important in geneza adevarului si a erorii. Descartes argumenta ca intelectul poate ajunge la adevar in timp ce simturile si imaginatia il pot insela pe om dar, spune el, si intelectul se poate insela atunci cand cauta un adevar absolut indubitabil caci, spune el, ne poate excela in geniul sau. De aici deriva motoda indoielii generalizate
Descartes – Ontologia
Conceptia sa generala filosofica este un monism substantial de tip deist. El admite o substanta supremanumita Dumnezeu perfecta care exista prin ea insasi, este propria cauza, are libertate absoluta. Unicitatea, ubicitatea(peste tot) eternitatea, bunatatea si caracterul spiritual nu corporal. In ontologie el trece la dualism.
Dumnezeu a creat 2 substante secunde independente una de alta: ers-extenta(lucru intins) si res-cogitons(cugetator) Lucrul intins este lumea fenomenelor fizice, substanta intinsa este identificata cu intinderea iar substanta ca atare este materia care nu are nevoie de altceva pentru a exista. Materia este identificata cu corpul in genere (are intindere) fiind diferita de corpurile individuale. Materia este unica si indestructibila pe cand corpurile sunt multiple si perisabile. Materia este unica, singura, uintara si nu se divide, este la fel ca toate partile ei.
Materia este totuna cu plinul si exclude vidul absolut. Alaturi dar independent de materie exista o alta dimensiune fundamentala a lucrurilor: Miscarea.Are izvorul in Dumnezeu si depinde numai de el. Ea este invariabila si se conserva. La nivelul materie, miscarea nu este posibila nici in linie dreapta caci nu exista vid care sa fragmenteze materia, nu este posibila nici prin comprimarea materiei (Aristotel) ci in ceva sub forma unui vartej (vertij) Descartes intelege miscarea ca deplasare mecanica a corpurilor nu ca energie potentiala, ca element intreg, dinamic si negeocentric al realitatii.
Conceptia sa despre miscare, ca simpla miscare mecanica vizeaza nu numai corpurile organice dar si fiintele vii considerate ca automate mecanice. Ideea sa despre mecanismul cartesian a constituit un progres caci a extins ideea determinismului si asupra corpurilor vii ceea ce a facut ca cercetatorii sa deduca efectele din cauze materiale fie ele si numai de natura mecanica. Descartes reduce complexitatea calitativa a lucrurilor la aspectele lor cantitative. Explicand lucrul prin insusiri cantitative distinge orice apel la cauze finale, respinge teleologia si orice recurs la teleologie. El sustine ca scopul lui Dumnezeu, creatorul lumii este chiar Dumenezeu insusi si nu omul argumentand ca lucrurile care le cunoastem nu prezinta finalitate iar celellate cunoscute n-au nicio legatura cu noi.
Prin res- cogitons (cugetarea) Descartes descrie fenomenele psihice. Spre deosebire de lucrul intins care este unic, cugetarea este multipla caci Dumnezeu a creat a pluralitate de substante cugetatoare care sunt sufletele umane cugetatoare. In opozitie cu corpun intins si necugetator, sufletul este cugetator si neintins. Corpul se confrunta cu atributul intinderii dar sufletul nu este totuna cu atributul cugetarii ci se constituie ca suport (subiect, eu, spirit) actelor cogitative. Atat prin calitateea ei de substanta cat si faptul ca este neintins si indivizibil, sufletul individual este unic si nemuritor, spre deosebire de corpul individual ( nu de corpul in gemeral) care se naste si piere.
In sens larg res-cogitans este sufletul cu principalele sale facultati sau atribute: gandirea, vointa, imaginatia si simtirea. In sens restarns Descsrtes sustine ca sufletul cugetator cu cuprinde imaginatia, simturile. Actele de a simti sunt in realitate ca si alte acte: de a dormi, de a manca, dependente de corp si incerte. In sens restran sufeltul este prin excelenta gandire si vointa.
Descartes – Ontologia
Conceptia sa generala filosofica este un monism substantial de tip deist. El admite o substanta supremanumita Dumnezeu perfecta care exista prin ea insasi, este propria cauza, are libertate absoluta. Unicitatea, ubicitatea(peste tot) eternitatea, bunatatea si caracterul spiritual nu corporal. In ontologie el trece la dualism.
Dumnezeu a creat 2 substante secunde independente una de alta: ers-extenta(lucru intins) si res-cogitons(cugetator) Lucrul intins este lumea fenomenelor fizice, substanta intinsa este identificata cu intinderea iar substanta ca atare este materia care nu are nevoie de altceva pentru a exista. Materia este identificata cu corpul in genere (are intindere) fiind diferita de corpurile individuale. Materia este unica si indestructibila pe cand corpurile sunt multiple si perisabile. Materia este unica, singura, uintara si nu se divide, este la fel ca toate partile ei.
Materia este totuna cu plinul si exclude vidul absolut. Alaturi dar independent de materie exista o alta dimensiune fundamentala a lucrurilor: Miscarea.Are izvorul in Dumnezeu si depinde numai de el. Ea este invariabila si se conserva. La nivelul materie, miscarea nu este posibila nici in linie dreapta caci nu exista vid care sa fragmenteze materia, nu este posibila nici prin comprimarea materiei (Aristotel) ci in ceva sub forma unui vartej (vertij) Descartes intelege miscarea ca deplasare mecanica a corpurilor nu ca energie potentiala, ca element intreg, dinamic si negeocentric al realitatii.
Conceptia sa despre miscare, ca simpla miscare mecanica vizeaza nu numai corpurile organice dar si fiintele vii considerate ca automate mecanice. Ideea sa despre mecanismul cartesian a constituit un progres caci a extins ideea determinismului si asupra corpurilor vii ceea ce a facut ca cercetatorii sa deduca efectele din cauze materiale fie ele si numai de natura mecanica. Descartes reduce complexitatea calitativa a lucrurilor la aspectele lor cantitative. Explicand lucrul prin insusiri cantitative distinge orice apel la cauze finale, respinge teleologia si orice recurs la teleologie. El sustine ca scopul lui Dumnezeu, creatorul lumii este chiar Dumenezeu insusi si nu omul argumentand ca lucrurile care le cunoastem nu prezinta finalitate iar celellate cunoscute n-au nicio legatura cu noi.
Prin res- cogitons (cugetarea) Descartes descrie fenomenele psihice. Spre deosebire de lucrul intins care este unic, cugetarea este multipla caci Dumnezeu a creat a pluralitate de substante cugetatoare care sunt sufletele umane cugetatoare. In opozitie cu corpun intins si necugetator, sufletul este cugetator si neintins. Corpul se confrunta cu atributul intinderii dar sufletul nu este totuna cu atributul cugetarii ci se constituie ca suport (subiect, eu, spirit) actelor cogitative. Atat prin calitateea ei de substanta cat si faptul ca este neintins si indivizibil, sufletul individual este unic si nemuritor, spre deosebire de corpul individual ( nu de corpul in gemeral) care se naste si piere.
In sens larg res-cogitans este sufletul cu principalele sale facultati sau atribute: gandirea, vointa, imaginatia si simtirea. In sens restarns Descsrtes sustine ca sufletul cugetator cu cuprinde imaginatia, simturile. Actele de a simti sunt in realitate ca si alte acte: de a dormi, de a manca, dependente de corp si incerte. In sens restran sufeltul este prin excelenta gandire si vointa.
Locke – gnoseologia
Locke – ontologia
Supraomul, teoria lui Friedrich Nietzsche care a dus la aparitia nazismului
Nietzsche – dualismul apolinic dionisiac
Kant – Filosofia Practica
Practicul este domeniul comportamentului uman, al moralitatii. Filosofia practica este una morala, etica.
Kant reia distinctia dintre cunoastrea teoretica si cea practica. Toate fiintele rationale recunosc distinctia dintre a cunoaste adevarul si a sti ceea ce este de facut cu el. Judecatile si decizile pot sa se bazeze pe ratiune dar numai judecatile pot fi adevarate sau false, deci trebuie sa existe o folosire a facultatilor mintale, noastre rationale care sa nu aiba drept scop adevarul ci altceva. Acest altceva pentru Aristotel este fericirea iar pentru Kant este datoria. Punctul de plecare al eticii kantiene este libertatea. Maxima lui este: Atrebui sa faci ceva trebuie sa poti.
Este necesar sa fie posibil intotdeauna sa actionam corect ceea ce insemna ca trebuie sa fim intotdeauna liberi.
Vointa in sine isi da siesi legea