1. Introducere
Pentru a putea analiza corect problema datoriei ca morală trebuie sa luăm în considerare definiţia libertăţii umane din punct de vedere social. Astfel, libertatea socială pe care Jhon Locke o teoretizează pentru prima dată, delimitand-o clar de libertatea naturală la care oamenii au renunţat în momentul în care si-au insusit proprietatea si au înfiinţat grupurile umane este cea care trebuie pusă în legatură cu etica datoriei. Ca argument poate fi adusă si universalitatea sintagmei „nimeni nu este mai presus de lege”[1] prezentă ca lege sub forma unui imperativ categoric în toate sistemele politice si sociale ale planetei, indiferent daca ele sunt sau nu etice. Legea morală este prin excelentă o strategie socială deoarece are ca scop omul in sine adică comportarea lui în societate după o anumită conduită. Desi Kant consideră ca toate fiintele rationale recunosc distinctia dintre a cunoaste adevarul si a sti ce e de facut cu el deseori se recurge la o autoritate pentru a-i obliga să-si facă datoria, de aceea, ea este considerată în general ca obligatie legală sau morală desi, ideal trebuie sa fie asumată si interiorizată de cetatean.
Pentru Immanuel Kant datoria este obligativitate care cere supunere fără nici o sursă şi fără nicio finalitate exterioară, o obligativitate în sine, libertate care se exprimă ca asumare a datoriei.
2. Conceptualizarea termenilor
Tema datoriei o descoperim în gândirea filosofică antică, începând cu Socrate care considera datoria de a respecta legile cetatii fundamentală vieţii sociale chiar daca el a platit cu viata sustinad aceasta concepţie. Instanţa supremă a datoriei, pentru Socrate , este raţiunea, identificată cu binele suprem şi cu fericirea. Totusi Şcoala cireniacă refuză ideea de morală a supunerii faţă de lege şi cetate, promovata de Socrate. Supranumiţi hedonişti, aceştia considerau că singurul scop al vieţii trebuie să fie plăcerea individuală.[2]
Cel mai mare discipol al lui Socrate, Platon reia tema respectului faţă de necessitate în dialogul Republica si .Mitul peşterii. Pentru el, libertatea omului este echivalentă cu orbirea. Legile sunt considerate suverane, ordonatoare asupra existenţei şi gândirii individului, iar cetatea este primordială ca întregul în raport cu părţile.
Ideea priorităţii cetăţii asupra individului este prezentă şi la Aristotel care vede supunerea individului faţă de stat ca relaţie între corp şi organe. Scopul supunerii individului faţă de stat este unul de natură morală, Binele, dar nu un bine suprauman, ci un bine gândit ca fericire, deci un bine nemijlocit uman. În afara Statului şi a legilor, omul, dotat cu inteligenţă şi voinţă ar putea deveni “fiinţa cea mai nelegiuită şi cea mai sălbatică”[3].
La stoici. datoria este acţiunea conformă naturii, bazată pe ordine, o ordine necesară, perfectă. Pentru a-şi împlini datoria, omul trebuie să se opună pasiunilor şi să adopte stările emoţionale bune: bucuria, prudenţa, voinţa.
Morala crestină consideră că numai Dumnezeu este atotstiutor, doar prin El sunt cunoscute poruncile ultime, doar prin credinţă domneşte virtutea.” Prin urmare, practicarea virtuţii stă sub exigenţa cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu, iar prioritatea absolută nu constă în împlinirea unui ideal omenesc, ci în slujirea lui Du
mnezeu.
Chiar dacă Secolul luminilor a adus cu sine afirmarea independenţei moralei faţă de religie, ruptura nu a avut loc in adevaratul sens al cuvantului. John Locke îi exclude pe atei care, negând existenţa lui Dumnezeu, distrug temelia moralei şi a vieţii civile
3. Datoria in concepţia lui Kant
Datoria, în concepţia lui Kant este scopul fundamental al omului. Punctul de plecare al eticii kantiene este libertatea. Maxima lui „A trebui sa faci ceva trebuie să si poti” presupune necesitatea de a fi posibil întotdeauna să acţionăm corect, ceea ce înseamnă ca trebuie sa fim întotdeauna liberi. Vointa in sine îsi dă siesi legea. Această lege, in concepţia lui Kant este să te supui datoriei. Datoria nu constituie o constrangere ci dimpotrivă, ea este libertatea insăsi. Ea este opusă plăcerii, cere supunere, statorniceşte o lege,se adresează unei conştiinţe reale, este venerată chiar împotriva voinţei Pentru Kant datoria reprezintă omul ca umanitate, ca scop în sine. “Numai omul, şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine”.
Kant formulează imperativul practic al datoriei: acţionează astfel ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Scopul vine din sine, fără nici o altă determinare, în afară de faptul că simţim Legea morală pură. “Venerabilitatea datoriei n-are nimic a face cu gustarea vieţii, ea îşi are legea proprie şi tribunalul ei propriu.”
Persoana urmează legea morală, datoria, pentru că este înzestrată cu voinţă bună şi libertate. Voinţa bună este motorul moralităţii, ea este bună în sine, fără nici o raportare la folosul ei pentru anumite înclinaţii. Voinţa bună trebuie preţuită chiar şi dacă, în împrejurări vitrege pentru fiinţa umană, nu produce nici un efect. “Ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră nestemată, ca ceva ce-şi are în sine valoarea sa deplină. Fără voinţă bună, orice calitate morală poate fi descalificată. Fără libertate, voinţa bună n-ar avea sens, întrucât manifestarea voinţei presupune autonomia, libertatea acesteia. Autonomia voinţei – spune Kant – e singurul principiu al tuturor legilor morale şi al tuturor datoriilor potrivite lor”[4].
Această idealizare a lui „trebuie” a devenit unul dintre modurile de a gândi datoria din timpurile lui Kant şi până astăzi,. Concomitent cu afirmarea “drepturilor omului” ca fundament al constituţiilor moderne, s-a afirmat imperativul categoric al datoriei faţă de acestea, la acelaşi nivel de sfinţenie ca acela al datoriei faţă de Dumnezeu. Chiar şi marii gânditori iluminişti ai secolului al XVIII-lea, proclamând eliberarea omului de sub dominaţia divinităţii au proclamat datoria acestuia faţă de societate. Jean-Jacques Rousseau, teoreticianul “Contractului social” proclama triumful datoriei asupra “propriei inimi”, August Comte consideră morală doar datoria de a trăi “pentru celălalt”, pentru Durkheim patria este scopul conduitei morale, iar pentru ideologiile de stânga ale societăţilor comuniste imperativul categoric este înţeles ca mijloc de luptă împotriva individualismului şi a capitalismului, o societate fără clase.
4. Datoria ca asumare sociala
Termenul datorie poate fi analizat la nivelul simţului comun, ca datorie, în general. În sensul cel mai larg, prin datorie se înţelege obligaţie asumată sau impusă faţă de cineva. Această obligaţie poate avea caracter material (datorie în bani sau obiecte) sau spiritual (datorii morale, juridice, administrative etc)[5].
Este imortant de reţinut aprecierea lui Traian Gânju, potrivit căreia “datoria morală, prin natura conţinutului său, nu este compatibilă cu obligaţia, nu suportă rigorile constrângerii, ale fatalităţii. Întotdeauna se exprimă şi rămâne un act de libertate izvorând din necesităţi interioare”[6].
Cu toate acestea, considerăm că în înţelegerea datoriei ca responsabilitate, deci ca “simţ al datoriei”, trebuie luate în seamă toate cele trei determinaţii puse în evidenţă de Kant: exterioritatea legii morale, libertatea voinţei şi condiţia ca aceasta să fie o voinţă bună.
Mihai Florea face o utilă prezentare a acestor determinaţii în lucrarea “Responsabilitatea acţiunii sociale”, prezentîndu-le sub forma: “necesităţile obiective ale vieţii sociale, libertatea (de voinţă şi acţiune) agentului şi autoangajarea lui voită şi bazată pe opţiune la realizarea unui obiectiv social (propus de el însuşi sau de către alţii, dar adoptat în mod liber şi voit, pe bază de opţiune sau de interes propriu)”[7]. Particularizate la responsabilitatea morală, cele trei determinaţii dau seama de modul specific de instituire a conştiinţei datoriei. Este semnificativă observaţia autorului, în acord cu cea a lui Kant, că factorul decisiv în constituirea simţului datoriei, deci a responsabilităţii este autoangajarea (voinţa bună, după Kant). Sub forma exterioară, autoangajarea este actul voinţei în faţa opiniei publice; sub forma interioară, este actul voinţei în faţa propriei conştiinţe.
Datoria este utilă deoarece impune cerinţa de a contribui la fericirea tuturor. Immanuel Kant observă faptul că între transcendenţa legii morale şi imanenţa actului moral nu există ruptură, în ultimă instanţă împlinirea datoriei fiind scopul vieţii omului concret ca subiect al legii morale. Obiectul moralei este omul, “totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Omul “în persoana ta , cât şi în persoana oricărui altuia”. Se desprinde, de aici, faptul că obiectul datoriei morale poate fi propria persoană sau persoana celuilalt. Paradoxul moralei consta intr-un egoism minim necesar in vederea unui altruism maximal Prin urmare, a-ţi face datoria înseamnă a lupta atat pentru fericirea ta cat si pentru fericirea celorlalti.
Kant observă, cu temei, că cele două determinaţii nu se exclud, ci se presupun: singularizarea fericirii tale este egoism; singularizarea fericirii celuilalt înseamnă slugărnicie, obedienţă. Numai unitatea celor două sensuri autentifică datoria.
5. Concluzie
Din punctul de vedere al libertătii sociale, datoria este în sine obligaţie morală deoarece din sfera definiţiei libertăţii fac parte indubitabil atât drepturile cât şi obligaţiile, îndatoririle fată de ceilalţi, astfel, prin respectarea lor, automat contribui la fericirea ta ca om social cat şi la fericirea celor din jur. Am făcut aceste precizari deoarece punctul de plecare al filosofiei practice kantiene este libertatea si ea trebuie inţeleasă în adevăratul sens al cuvântului, altfel, datoria nu poate fi înţeleasă ca asumare, autoangajare, constientă.
Aprecierea lui Traian Gânju, potrivit căreia “datoria morală, prin natura conţinutului său, nu este compatibilă cu obligaţia, nu suportă rigorile constrângerii, ale fatalităţii. Întotdeauna se exprimă şi rămâne un act de libertate izvorând din necesităţi interioare” mi se pare eronată şi în contradicţie cu conceptia kantiană a eticii datoriei deoarece nu se referă strict la realitate ci intră în sfera libertăţii ideale, naturale o numeste Locke, care nu are temei atunci când vorbim de filosofia practică.
Prin libertate Immanuel Kant nu înţelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conştientă a legilor, care derivă din raţiune. Aici trebuie pus accentul pe coarda sensibilă a constrângerii, în sensul dacă mai poate fi considerată datoria obligatorie din moment ce e autodeterminată si asumată. Din punctul meu de vedere, sintagma „datorie asumată” este un pleonasm, dar unul necesar pentru a pune accentul pe conştientizarea, intelegerea si acceptarea ei ca necesitate, la fel cum ar trebui folosită si sintagma libertate limitată.Din punct de vedere raţional datoria este obligaţie în sine deoarece un lucru devine obligator cand este constientizat ca fiind un angajament necesar uman, altfel acel lucru daca nu este unul necesar de ce l-am mai considera obligatoriu? Totuşi, unele legi nu sunt necesare iar unii oameni nu ştiu ceea ce este necesar pentru ei probabil pentru ca privesc omul ca mijloc nu ca scop în sine sau pentru ca se raportează la concepte fantomă care întunecă ratiunea umană.
In concluzie, datoria morală este prin definiţie necesară, o
bligatorie, asumată ca angajament moral între două sau mai multe părţi.