Datoria in conceptia lui Kant

Datoria, în concepţia lui Kant este scopul fundamental al omului. Punctul de plecare al eticii kantiene este libertatea. Maxima lui „A trebui sa faci ceva trebuie să si poti” presupune necesitatea de a fi posibil întotdeauna să acţionăm corect, ceea ce înseamnă ca trebuie sa fim întotdeauna liberi. Vointa in sine îsi dă siesi legea. Această lege, in concepţia lui Kant este să te supui datoriei. Datoria nu constituie o constrangere ci dimpotrivă, ea este libertatea insăsi. Ea este opusă plăcerii, cere supunere, statorniceşte o lege,se adresează unei conştiinţe reale, este venerată chiar împotriva voinţei Pentru Kant datoria reprezintă omul ca umanitate, ca scop în sine. “Numai omul, şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine”.

Kant formulează imperativul practic al datoriei: acţionează astfel ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Scopul vine din sine, fără nici o altă determinare, în afară de faptul că simţim Legea morală pură. “Venerabilitatea datoriei n-are nimic a face cu gustarea vieţii, ea îşi are legea proprie şi tribunalul ei propriu.”

Persoana urmează legea morală, datoria, pentru că este înzestrată cu voinţă bună şi libertate. Voinţa bună este motorul moralităţii, ea este bună în sine, fără nici o raportare la folosul ei pentru anumite înclinaţii. Voinţa bună trebuie preţuită chiar şi dacă, în împrejurări vitrege pentru fiinţa umană, nu produce nici un efect. “Ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră nestemată, ca ceva ce-şi are în sine valoarea sa deplină. Fără voinţă bună, orice calitate morală poate fi descalificată. Fără libertate, voinţa bună n-ar avea sens, întrucât manifestarea voinţei presupune autonomia, libertatea acesteia. Autonomia voinţei – spune Kant – e singurul principiu al tuturor legilor morale şi al tuturor datoriilor potrivite lor”.

Această idealizare a lui „trebuie” a devenit unul dintre modurile de a gândi datoria din timpurile lui Kant şi până astăzi,. Concomitent cu afirmarea “drepturilor omului” ca fundament al constituţiilor moderne, s-a afirmat imperativul categoric al datoriei faţă de acestea, la acelaşi nivel de sfinţenie ca acela al datoriei faţă de Dumnezeu. Chiar şi marii gânditori iluminişti ai secolului al XVIII-lea, proclamând eliberarea omului de sub dominaţia divinităţii au proclamat datoria acestuia faţă de societate. Jean-Jacques Rousseau, teoreticianul “Contractului social” proclama triumful datoriei asupra “propriei inimi”, August Comte consideră morală doar datoria de a trăi “pentru celălalt”, pentru Durkheim patria este scopul conduitei morale, iar pentru ideologiile de stânga ale societăţilor comuniste imperativul categoric este înţeles ca mijloc de luptă împotriva individualismului şi a capitalismului, o societate fără clase.

Datoria in antichitate

Tema datoriei o descoperim în gândirea filosofică antică, începând cu Socrate care considera datoria de a respecta legile cetatii fundamentală vieţii sociale chiar daca el a platit cu viata sustinad aceasta concepţie. Instanţa supremă a datoriei, pentru Socrate , este raţiunea, identificată cu binele suprem şi cu fericirea. Totusi Şcoala cireniacă refuză ideea de morală a supunerii faţă de lege şi cetate, promovata de Socrate. Supranumiţi hedonişti, aceştia considerau că singurul scop al vieţii trebuie să fie plăcerea individuală.

Datoria ca asumare

1.    Introducere
Pentru a putea analiza corect problema datoriei ca morală trebuie sa luăm în considerare definiţia libertăţii umane din punct de vedere social. Astfel, libertatea socială pe care Jhon Locke o teoretizează pentru prima dată, delimitand-o clar de libertatea naturală la care oamenii au renunţat în momentul în care si-au insusit proprietatea si au înfiinţat grupurile umane este cea care trebuie pusă în legatură cu etica datoriei. Ca argument poate fi adusă si universalitatea sintagmei „nimeni nu este mai presus de lege”[1] prezentă ca lege sub forma unui imperativ categoric în toate sistemele politice si sociale ale planetei, indiferent daca ele sunt sau nu etice. Legea morală este prin excelentă o strategie socială deoarece are ca scop omul in sine adică comportarea lui în societate după o anumită conduită. Desi Kant consideră ca toate fiintele rationale recunosc distinctia dintre a cunoaste adevarul si a sti ce e de facut cu el deseori se recurge la o autoritate pentru a-i obliga să-si facă datoria, de aceea, ea este considerată în general ca obligatie legală sau morală desi, ideal trebuie sa fie asumată si interiorizată de cetatean.
Pentru Immanuel Kant datoria este obligativitate care cere supunere fără nici o sursă şi fără nicio finalitate exterioară, o obligativitate în sine, libertate care se exprimă ca asumare a datoriei.
2.    Conceptualizarea termenilor
            Tema datoriei o descoperim în gândirea filosofică antică, începând cu Socrate care considera datoria de a respecta legile cetatii fundamentală vieţii sociale chiar daca el a platit cu viata sustinad aceasta concepţie. Instanţa supremă a datoriei, pentru Socrate , este raţiunea, identificată cu binele suprem şi cu fericirea. Totusi Şcoala cireniacă refuză ideea de morală a supunerii faţă de lege şi cetate, promovata de Socrate. Supranumiţi hedonişti, aceştia considerau că singurul scop al vieţii  trebuie să fie plăcerea individuală.[2]
Cel mai mare discipol al lui Socrate, Platon reia tema respectului faţă de necessitate în dialogul Republica si .Mitul peşterii. Pentru el, libertatea omului este echivalentă cu orbirea. Legile sunt considerate suverane, ordonatoare asupra existenţei şi gândirii individului, iar cetatea este primordială ca întregul în raport cu părţile.
Ideea priorităţii cetăţii asupra individului este prezentă şi la Aristotel care vede supunerea individului faţă de stat  ca relaţie între corp şi organe. Scopul supunerii individului faţă de stat este unul de natură morală, Binele, dar nu un bine suprauman, ci un bine gândit ca fericire, deci un bine nemijlocit uman. În afara Statului şi a legilor, omul, dotat cu inteligenţă şi voinţă ar putea deveni “fiinţa cea mai nelegiuită şi cea mai sălbatică”[3].      
 La stoici. datoria este acţiunea conformă naturii, bazată pe ordine, o ordine necesară, perfectă. Pentru a-şi împlini datoria, omul trebuie să se opună  pasiunilor şi să adopte stările emoţionale bune: bucuria, prudenţa, voinţa.
Morala crestină consideră că numai Dumnezeu este atotstiutor, doar prin El sunt cunoscute poruncile ultime, doar prin credinţă domneşte virtutea.” Prin urmare, practicarea virtuţii stă sub exigenţa cunoaşterii şi iubirii lui Dumnezeu, iar prioritatea absolută nu constă în împlinirea unui ideal omenesc, ci în slujirea lui Du
mnezeu.
Chiar dacă Secolul luminilor a adus cu sine afirmarea independenţei moralei faţă de religie, ruptura nu a avut loc in adevaratul sens al cuvantului. John Locke îi exclude pe atei care, negând existenţa lui Dumnezeu, distrug temelia moralei şi a vieţii civile
3.    Datoria in concepţia lui Kant
Datoria, în concepţia lui Kant este scopul fundamental al omului. Punctul de plecare al eticii kantiene este libertatea. Maxima lui „A trebui sa faci ceva trebuie să si poti” presupune necesitatea de a fi posibil întotdeauna să acţionăm corect, ceea ce înseamnă ca trebuie sa fim întotdeauna liberi. Vointa in sine îsi dă siesi legea. Această lege, in concepţia lui Kant este să te supui datoriei. Datoria nu constituie o constrangere ci dimpotrivă, ea este libertatea insăsi. Ea este opusă plăcerii, cere supunere, statorniceşte o lege,se adresează unei conştiinţe reale, este venerată chiar împotriva voinţei Pentru Kant datoria reprezintă omul ca umanitate, ca scop în sine. “Numai omul, şi cu el orice creatură raţională, este scop în sine”.
Kant formulează imperativul practic al datoriei: acţionează astfel ca să întrebuinţezi omenirea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricărui altuia totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”.  Scopul vine din sine, fără nici o altă determinare, în afară de faptul că simţim Legea morală pură. “Venerabilitatea datoriei n-are nimic a face cu gustarea vieţii, ea îşi are legea proprie şi tribunalul ei propriu.”
Persoana urmează legea morală, datoria, pentru că este înzestrată cu voinţă bună şi libertate. Voinţa bună este motorul moralităţii, ea este bună în sine, fără nici o raportare la folosul ei pentru anumite înclinaţii. Voinţa bună trebuie preţuită chiar şi dacă, în împrejurări vitrege pentru fiinţa umană, nu produce nici un efect. “Ea ar străluci totuşi pentru sine ca o piatră nestemată, ca ceva ce-şi are în sine valoarea sa deplină. Fără voinţă bună, orice calitate morală poate fi descalificată. Fără libertate, voinţa bună n-ar avea sens, întrucât manifestarea voinţei presupune autonomia, libertatea acesteia. Autonomia voinţei – spune Kant – e singurul principiu al tuturor legilor morale şi al tuturor datoriilor potrivite lor”[4].
            Această  idealizare a lui „trebuie” a devenit unul dintre modurile de a gândi datoria din timpurile lui Kant şi până astăzi,. Concomitent cu afirmarea “drepturilor omului” ca fundament al constituţiilor moderne, s-a afirmat imperativul categoric al datoriei faţă de acestea, la acelaşi nivel de sfinţenie ca acela al datoriei faţă de Dumnezeu. Chiar şi marii gânditori iluminişti ai secolului al XVIII-lea, proclamând eliberarea omului de sub dominaţia divinităţii au proclamat datoria acestuia faţă de societate. Jean-Jacques Rousseau, teoreticianul “Contractului social” proclama triumful datoriei asupra “propriei inimi”, August Comte consideră morală doar datoria de a trăi “pentru celălalt”, pentru Durkheim patria este scopul conduitei morale, iar pentru ideologiile de stânga ale societăţilor comuniste imperativul categoric este înţeles ca mijloc de luptă împotriva individualismului şi a capitalismului, o societate fără clase.
4.    Datoria ca asumare sociala
            Termenul datorie poate fi analizat la nivelul simţului comun, ca datorie, în general. În sensul cel mai larg, prin datorie se înţelege obligaţie asumată sau impusă faţă de cineva. Această obligaţie poate avea caracter material (datorie în bani sau obiecte) sau spiritual (datorii morale, juridice, administrative etc)[5].            
Este imortant de reţinut  aprecierea lui Traian Gânju, potrivit căreia “datoria morală, prin natura conţinutului său, nu este compatibilă cu obligaţia, nu suportă rigorile constrângerii, ale fatalităţii. Întotdeauna se exprimă şi rămâne un act de libertate izvorând din necesităţi interioare”[6].
Cu toate acestea, considerăm că în înţelegerea datoriei ca responsabilitate, deci ca “simţ al datoriei”, trebuie luate în seamă toate cele trei determinaţii puse în evidenţă de Kant: exterioritatea legii morale, libertatea voinţei şi condiţia ca aceasta să fie o voinţă bună.
Mihai Florea face o utilă prezentare a acestor determinaţii în lucrarea “Responsabilitatea acţiunii sociale”, prezentîndu-le sub forma: “necesităţile obiective ale vieţii sociale, libertatea (de voinţă şi acţiune) agentului şi autoangajarea lui voită şi bazată pe opţiune la realizarea unui obiectiv social (propus de el însuşi sau de către alţii, dar adoptat în mod liber şi voit, pe bază de opţiune sau de interes propriu)”[7]. Particularizate la responsabilitatea morală, cele trei determinaţii  dau seama de modul specific de instituire a conştiinţei datoriei. Este semnificativă observaţia autorului, în acord cu cea a lui Kant, că factorul decisiv în constituirea simţului datoriei, deci a responsabilităţii este autoangajarea (voinţa bună, după Kant). Sub forma exterioară, autoangajarea este actul voinţei în faţa opiniei publice; sub forma interioară, este actul  voinţei în faţa propriei conştiinţe.
Datoria este utilă deoarece impune cerinţa de a contribui la fericirea tuturor. Immanuel Kant observă faptul că între transcendenţa legii morale şi imanenţa actului moral nu există ruptură, în ultimă instanţă împlinirea datoriei fiind scopul vieţii omului concret ca subiect al legii morale. Obiectul moralei este  omul, “totdeauna în acelaşi timp ca scop, niciodată însă numai ca mijloc”. Omul “în  persoana ta , cât şi în persoana oricărui altuia”. Se desprinde, de aici, faptul că obiectul datoriei morale poate fi propria persoană sau persoana celuilalt. Paradoxul moralei consta intr-un egoism minim necesar in vederea unui altruism maximal  Prin urmare, a-ţi face datoria înseamnă a lupta atat pentru fericirea ta cat si pentru fericirea celorlalti.
Kant observă, cu temei, că cele două determinaţii nu se exclud, ci se presupun: singularizarea fericirii tale este egoism; singularizarea fericirii celuilalt înseamnă slugărnicie, obedienţă. Numai unitatea celor două sensuri autentifică datoria.
5. Concluzie
Din punctul de vedere al libertătii sociale, datoria este în sine obligaţie morală deoarece din sfera definiţiei libertăţii fac parte indubitabil atât drepturile cât şi obligaţiile, îndatoririle fată de ceilalţi, astfel, prin respectarea lor, automat contribui la fericirea ta ca om social cat şi la fericirea celor din jur. Am făcut aceste precizari deoarece punctul de plecare al filosofiei practice kantiene este libertatea si ea trebuie inţeleasă în adevăratul sens al cuvântului, altfel, datoria nu poate fi înţeleasă ca asumare, autoangajare, constientă.
 Aprecierea lui Traian Gânju, potrivit căreia “datoria morală, prin natura conţinutului său, nu este compatibilă cu obligaţia, nu suportă rigorile constrângerii, ale fatalităţii. Întotdeauna se exprimă şi rămâne un act de libertate izvorând din necesităţi interioare” mi se pare eronată şi în contradicţie cu conceptia kantiană a eticii datoriei deoarece nu se referă strict la realitate ci intră în sfera libertăţii ideale, naturale o numeste Locke, care nu are temei atunci când vorbim de filosofia practică.
Prin libertate Immanuel Kant nu înţelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conştientă a legilor, care derivă din raţiune. Aici trebuie pus accentul pe coarda sensibilă a constrângerii, în sensul dacă mai poate fi considerată datoria obligatorie din moment ce e autodeterminată si asumată. Din punctul meu de vedere, sintagma „datorie asumată” este un pleonasm, dar unul necesar pentru a pune accentul pe conştientizarea, intelegerea si acceptarea ei ca necesitate, la fel cum ar trebui folosită si sintagma libertate limitată.Din punct de vedere raţional datoria este obligaţie în sine deoarece un lucru devine obligator cand este constientizat ca fiind un angajament necesar uman, altfel acel lucru daca nu este unul necesar de ce l-am mai considera obligatoriu? Totuşi, unele legi nu sunt necesare iar unii oameni nu ştiu ceea ce este necesar pentru ei probabil pentru ca privesc omul ca mijloc nu ca scop în sine sau pentru ca se raportează la concepte fantomă care întunecă ratiunea umană.
In concluzie, datoria morală este prin definiţie necesară, o
bligatorie, asumată ca angajament moral între două sau mai multe părţi.

Datoria ca morala

Pentru a putea analiza corect problema datoriei ca morală trebuie sa luăm în considerare definiţia libertăţii umane din punct de vedere social. Astfel, libertatea socială pe care Jhon Locke o teoretizează pentru prima dată, delimitand-o clar de libertatea naturală la care oamenii au renunţat în momentul în care si-au insusit proprietatea si au înfiinţat grupurile umane este cea care trebuie pusă în legatură cu etica datoriei. Ca argument poate fi adusă si universalitatea sintagmei „nimeni nu este mai presus de lege”[1] prezentă ca lege sub forma unui imperativ categoric în toate sistemele politice si sociale ale planetei, indiferent daca ele sunt sau nu etice. Legea morală este prin excelentă o strategie socială deoarece are ca scop omul in sine adică comportarea lui în societate după o anumită conduită. Desi Kant consideră ca toate fiintele rationale recunosc distinctia dintre a cunoaste adevarul si a sti ce e de facut cu el deseori se recurge la o autoritate pentru a-i obliga să-si facă datoria, de aceea, ea este considerată în general ca obligatie legală sau morală desi, ideal trebuie sa fie asumată si interiorizată de cetatean.


[1] Constitutia Romaniei, Publicata in Monitorul Oficial, 2003, Art. 16, Al. 2

Datoria este asumata, virtuoasa, utila, valoroasa, generala

Ne confruntam in ceea ce priveste morala cu un snobism exacerbat al umanitatii care ascunde problemele esentiale in loc sa le resolve. Ne aratam solidari cu anumite probleme etice doar pentru a obtine anumite foloase, doar ca mijloc nu ca scop in sine.

Atata timp cat datoria este asumata, virtuoasa, utila, valoroasa, generala (nu afecteaza personalitatea umana) si este acceptata de majoritate ea este necesara pentru ca societatea sa functioneze normal

Constantin Noica (1909- 1987)

Provenind dintr-o familie cu vechi rădăcini aromâne, Constantin Noica s-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vităneşti 
Începe gimnaziul în Bucureşti; în perioada1924-1928 urmează liceul „Spiru Haret”, apoi bacalaureatul în 1928. Debutează ca licean în revista liceului, Vlăstarul, în 1927. Îl are ca profesor de matematică la „Spiru Haret” pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu. Se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licenţăProblema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.
În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală „Criterion”. Toţi prietenii lui Noica de la „Criterion” – Mihail Polihroniade, Haig Acterian,Mircea Eliade – vor îmbrăţişa, mai devreme sau mai tîrziu, cauza mişcării legionare. Fidel ideii că lupta culturală şi nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mişcarea legionară.
În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultăţii de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în filosofie, cu tezaSchiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou. În luna august a aceluiaşi an face primul gest gazetăresc de rezonanţă legionară. Scoate într-un singur număr revista „Adsum”, pe care o scrie toată singur şi o publică din bani proprii, o revistă al cărei titlu este cît se poate de sugestiv: Adsum; cu alte cuvinte „Sunt aici, sunt de faţă.”
În octombrie 1940 pleacă la Berlin în calitate de referent de filosofie la Institutul Româno-German. Va rămâne la Berlin până în 1944. Va participa de mai multe ori la seminarul de filosofie a profesorului Martin Heidegger, unde a mai participat şi un alt filosof român cu operă de sertar, Alexandru Dragomir. În paralel, împreună cu Constantin Floru şi Mircea Vulcănescueditează patru din cursurile universtare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de Filosofie.
În perioada 1949 – 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica şi-a căpătat ideea filosofică şi totodată şi-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În1958 Noica este arestat, anchetat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestaţi toţi participanţii la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de „grupul Noica”. Execută la Jilava6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.
Din 1965 se stabileşte în Bucureşti, unde va lucra ca cercetător la Centrul de Logică, având drept domiciliu un apartament cu două camere unde Noica va ţine seminarii private pe marginea filosofiei hegeliene, platonice sau kantiene. Printre participanţi se numără mai tinerii săi colegi de la Centrul de Logică (Sorin Vieru) sau de la Institutul de Istoria Artei (Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu).
Ultimii ani din viaţă, începând cu anul 1975, şi i-a petrecut la Păltiniş lângă Sibiu, locuinţa lui devenind loc de pelerinaj şi de dialog de tip socratic pentru admiratorii şi discipolii săi (veziJurnalul de la Păltiniş de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viaţă la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniş, după dorinţa sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărţilor lui Noica.
A fost preocupat de particularitatea rosirii rationale in clee 3 carti despre romanitate: Ratiunea filosofica romanesca, Creatie si frumos in rostirea romanesca, Sentimentul romanesc al fiintei.
In introducere la sentimentul romanesc al fiintei enunta premisa dupa care „un popor este o buna inchidere ce se deschide” si enumera deschiderile specifice ale civilizaitieiautonom: „intu un spatiu dat, intru o limba, intru natura, intru 2 lumi, intru o traditie, intru spirit.
Urmeaza apoi elaborarea celor 6 modulatii romanesti ale fiintei. Ele desavarsesc jonctiunea intre logica si ontologie, dintre limba si real, dintre natura si fiinta, toate pe pamant romanesc. Noica parcurge drumul de la a fi la este. Sunt puse in joc 6 situatii ale fiintei cu tot atatea regiuni jurul fiintei prezente. Fiinta apare scucesiv ca: fiinta neimplinita, fiinta suspendata, fiinta  prezumtiva, fiinta posibila si fiinta consumata.Pentru constelatia acestor 6 situatii, modalitati sau trepte Noica a gasit in limba romana 6 forme edificatoare, elocvente:
  1. N-a fost sa fie- intaia situatie ontologica, imposibila, totusi reala ca incercare de a fi, o modalitate a ctiva a imposibilului
  2. Era sa fie – nu inseamna un esec cat o suspendare, o forma a supravietuirii, pastrarea unui anume fel de a fi, transferul partii pasive a fiintei intr-una activa
  3. Va fi fiind – modul prezumtiv al fiintei ca eventualitate, ca posibilitate, ca fiinta dedublata, reflectata in altceva
  4. Ar fi sa fie – posibilul ce se intinde si asupra fiintei, nestiute suspendate si eventuale
  5. Este sa fie – accentueaza reflexiunea fiintei asupra ei insasi. Fiinta care isi cauta propriile temeiuri
  6. A fost sa fie – rastoarna initaialul „n-a fost sa fie”. Intre aceste extreme se intinde orchestrarea fiintei, intreaga gama de situatii.
De la 1 la 6 fiinta isi dezvalui tot mai multe intemeieri, isi afirma tot mai mult fiinta.

Lucian Blaga (1895- 1961)

S-a nascut la 9 mai la Lancram fiind al 9-lea copil al familiei unui preot. Face scoala primara in limba germana la Sebes si apoi liceul la Brasov. Pentru ase sustrage mobilizarii din armata austro-ungara se inscrie la Facultatea de teologie din Sibiu fara a face cursuri. Pana la urma absolva la Oradea  Faculteatea de teologie dupa care se inscrie la Facultatea de filosofie in Viena. Aici isi va lua doctoratul in filosofie. Dupa 1900 se casatoreste si se stabileste la Lugoj. In 1906 intra in diplomatie  in Varsovia si apoi Praga, Berlin, Viena si devine ministru (ambasador) la Lisabona. Se intoarce definitiv in tara (1939) ocupand catedra de filosofia culturii la Cluj pana cand a fost scos de la Universitate ca si alti intelectuali. Apoi a fost cercetator la Institutul de istorie si filosofie din Cluj( ’49-’53) apoi la o sectie a Academiei din Cluj. Moare la 66 de ani, inmormantat de ziua lui (9 mai) cand implinea 66 de ani.
Debuteaza ca poet in 1919 „Poemele luminii” si cu volumul de aforisme „Pietre pentru templul meu” Alte volume: „Pasii profetului”, teza de doctorat „Cultura si cunostinta”. In 1924 „Filosofia stilului”, in 1923 Cunoasterea luciferica, apoi formeaza prima sa trilogie: Orizont si stil, Spatiul mioritic, Geneza metaforei
Trilogia culturii in 1937. In 1936 este ales membru al Academiei Romane.In decursul a cini ani publica sub forma de trilogi: Trilogia cunoasterii, Trilogia culturii, Trilogia valorilor.

Conceptia filosofica:

Blaga pleaca de la dogma convins ca ea nu ascunde doar o formula metafizica ci si un sens metodologic ce poate deschide filosofiei perspective noi. Dogmatismul nu trebuie privit numai din punct de vedere al filosofului cum a facut Kant ci Blaga extinde sensul dogmei dincolo de granitele comune sensului religios. El priveste dogma dintr-un punct de vedere mai inalt, epistemiologic, in general metafizic, afirmand ca dogma este o modalitate de gandire in genere si nu numai un mod de gandire teologica. Privita in adevarata ei structura, dogma nu este ceva ontologic ci ceva metalogic. Din punctul de vedere al logicii ea este fara sens, este un ZERO dar asta nu inseamna ca ea nu ar avea niciun sesn si nici un rol caci ” o antinomie poate sa reprezinte echivalentul intelectual al unui mister. Dogmaticul exista si trebuie desprins din atributile lor religioase, scos din paranteza revelatiei-credinta pentru a fi asezat din nou in procesul dinamic si creator al gandirii”. Cele doua moduri de comportare a intelectului, unul logic si altul mitologic au la baza 2 stari fundamentale ale acestora. Una enstatica si alta ecstatica. Cat timp intelectul se aseaza in cadrul functilor sale normale, logice este enstatic. Cand pentru a formula ceva cu ajutorul conceptelor el trebuie sa evadeze din sine, sa se aseze in afara, in nepotrivire inconciliabila cu fundamentele sale logice el devine ecstatic si atunci produce dogma. Dar intelectul nu este de buna voie din sine ci doar provocat fie de autoritatea cuvantului revelat fie de experienta, deci silit din afara la rezultatul din antinomie atunci cand au fost epuizate toate metodele enstatice. Ecstasia spuen Blaga „implica epuizarea enstasiei”. El incearca sa inzestreze cunoasterea intelegatoare cu mai mult decat o dimensiune intrucat sunt mai multe tipuri de cunoastere
In legatura cu misterul cosmic cunoastera are 3 variante:
– avem o cunoastere care isi patrunde obiectul si-l rationalizeaza. Acesta este cunoasterea pozitiva (+ cunoasterea)
– are o cunoastere in imposibilitate sa-si patrunda subiectul (zero cunoastere)
– o cunoastere care-si formuleaza obiectul si-l determina ca pe un mister imposibil de rationalizat- cunoasterea dogmatica sau minus (-) cunoasterea.
In ajutorul + cunoasterii spiritul omenesc tinde sa reduca misterul cosmic la minim. Cu ajutorul – cunoasterii, dincontra, spiritul omenesc vrea sa ajunga la maximum sau la adancime si relief. Plus si minus sunt termeni in functie de raportul pe care subiectul cunoscator il are fata de mister. Daca subiectul cunoscator se hotareste pentru sensul sau atitudinea plus atunci misterul va fi supus unei operatii reductive, daca subiectul se hotareste pentru subiectul minus atunci misterul va fi supus unei opertaii de potentare.
Cunoasterea are intotdeauna de-a face cu misterele deoarece subiectul cunoscator se misca necontenit in ocolul misterului. Toate actele si procesele cognitive se reduc la operatii cu mistere. Prin operatile intelectului enstatic misterele s-ar imputina, s-ar lamuri, fara a disparea niciodata cimplet. Prin operatile intelectului ecstatic misterele s-ar potenta.

Nae Ionescu (1890- 1940

Orientarea sa filozofică a fost numită trăirism. A ştiut să adune în jurul său şi să eleveze o pleiadă de membri ai generaţiei de aur interbelice a literaturii şi gândirii româneşti ca Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran,Vasile Moisescu,

n timpul liceului, se apropie de cercul socialist şi îl cunoaşte pe Panait Istrati. Este exmatriculat din liceul Nicolae Bălcescu din Brăila în ultimul an de studiu, se spune că pentru republicanism naţional. Termină studiile liceale la alt liceu. Îşi continuă studiile la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, ale cărei cursuri le încheie în1912, cu specializare în filosofie. În anul 1912, este numit profesor la Liceul Matei Basarab dinBucureşti. După o vreme în care colaborează la Studii filosofice sau la Noua Revistă Română, pleacă în Germania, la Göttingen, în vederea desăvârşirii studiilor. Aici îl prinde Primul Război Mondial. Revine în România şi îşi satisface stagiul militar la Brăila. Pe 25 noiembrie 1915 se căsătoreşte cu Elena Margareta Fotino. În ianuarie 1916 pleacă în Germania, împreună cu soţia, pentru continuarea studiilor. Intrarea României în război, în luna august 1916, îl surprinde acolo. Este închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, de unde va fi eliberat în august 1917. Primul său fiu, Radu, se naşte în lagăr, la începutul anului 1917. Al doilea fiu, Răzvan, i se naşte în luna iunie a anului 1918. În anul 1919 îşi susţine doctoratul în filosofie la Universitatea din München, cu profesorul Bäumker, cu teza:&n
bsp;Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii). Revine în ţară în 1919 dedicându-se carierei didactice şi jurnalistice. Convingerile sale politice de dreapta vor face să fie de mai multe ori arestat şi închis. Bolnav de inimă, moare la 15 martie 1940, în vila sa de la Băneasa, în prezenţa Cellei Delavrancea.
Este cunoscut şi pentru legăturile sale romantice cu câteva dintre femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu (soţia muzicianului George Enescu), Elena Popovici-Lupa şi pianista Cella Delavrancea
.în acelaşi an, să fie numit asistent la catedra de Logică şi Teoria cunoaşterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu îşi inaugurează activitatea universitară cu lecţia Funcţiunea epistemologică a iubirii.

Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Jeni Acterian,Mircea Vulcănescu, Constantin Floruetc.
Trăirismul a fost un curent al filosofiei româneşti din perioada interbelică avându-l ca principal reprezentant şi iniţiator pe Nae Ionescu. Acesta profesa o atitudine inspirată din „filosofia vieţii” (Kierkegaard, Nietzsche, Spengler, Bergson, Soloviov, Berdiaevetc) axată pe proclamarea primatului trăirii asupra intelectului. Cuvântul a fost inventat de criticul Şerban Cioculescu, care a tradus din limba germană termenul Lebensphilosophie (i.e filozofia trăirii).
În acest context sunt mai importante atitudinea mistică decât cea intelectuală sau analitică, mântuirea decât idealurile culturale, practica duhovnicească decât îndeletnicirile academice etc. Nae Ionescu profesa idealul realizării unei filosofii româneşti având ca principii mistica şi autoritatea, specifice răsăritului european.
Trăirismul a permis dezvoltarea unor accente diferite: Mircea Vulcănescu profesa spiritualitatea duhovnicească în vreme ce Emil Cioran accede spre o trăire frenetică, negatoare pe fondul unui pesimism. Astfel, se poate afirma că ideologia trăiristă proclamă o filosofie de factură „lirică”: nu există filosofie ştiinţifică, nu există decât „filosofări” care nu trebuie neapărat să fie comensurabile sau compatibile. Asemenea vieţii, filosofia poate naşte conflicte iar paradigmele incompatibile sunt prin natura lor opuse şi nu pot conceda teoretic.
Printre discipolii lui Nae Ionescu s-au numărat Mircea Eliade, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Emil Cioran. Curentul trăirist a avut o activitate publicistică susţinută în reviste ca GândireaAxaVremeaCuvântulFloarea de Foc, etc. Asocierea dintre trăirism şi ideologiile fasciste, iniţiată de critica marxistă, este încă un subiect de dispută.

Generatia '27- generatia de aur din perioada interbelica

Cea mai stralucita generatie intelectuala romaneasca care prin cei 3 reprezentanti: Eliade, Cioran, Ionescu au lasat o urma ferma in cultura mondiala. Este totodata si generatia cea mai controversata. Faptul acesta tine probabil de o ciudatenie a destinului cultural romanesc, una care face ca nimic sa nu poata fi dus la capat, adica totul sa fie lasat undeva la mijloc, sa ramana neterminat. Faptul acesta a fost intuit de Emil Cioran, Constantin Noica („N-a fost sa fie”) . Titu Maiorescu s-a risipit din prea multa inzestrare, nefiind un mare filosof ci doar un mare profesor de filosofie. Filosofii de catedra in generatile urmatoare (discipolii sai); Motru, Petrovici se iau prea in serios si raman intre cartile lor iar generatia urmatoare, cea criterionista si-a umbrit realizarile adandonandu-se unor fantasme politice pentru care sunt acuzati si dupa moarte.
Cioran, Eliade si Ionescu au infiintat societatea „Criterion” in 1932. S-a spus ca o frapanta in aceasta generatie a fost un „somnambulism intelectual” adica o suspendare a luciditatii si spiritului critic. Se aflau intr-o conditie interesanta si propice. Nu aveau o traditie importanta in spate dar aveau „totul inainte”
Se simteau o generatie aleasa si cu o misiune spirituala, aceea de a reconstrui in spirit Romania, asa cum generatia anterioara facuse Unirea. In somnambulismul lor ei au avut viziunea unor lucruri extraordinare care mai tarziu se vor impune in cultura occidentala.
– studierea profesionista a traditilor extraeuropene, extracrestine cum ar fi ale alchimiei, budismului, practicilor yoga si in general a civilizatilor si religilor orientului (cazul lui Eliade)
– estetica filosofico-literara si cultul frgmentului (Emil Cioran)
– absurdul lumii si inconstienta ultima a lucrurilor (Eugen Ionescu) care s-a remarcat prin piesele sale de teatru, a ajuns in Academia Franceza.
In somnambulismul lor intelectual, reprezentantii acestei generatii erau ludici, teribilisti, deliranti, putin le pasa de constructia discursului lor, de bunul simt literar, totul era pentru ei sa atraga atentia, sa experimenteze o stare mai mult sau mai putin exploziva.
Aceasta trasatura se pare ca i-a apropiat pe criterionisti de Legionari si a facut posibila colaboarea lor cu acestia. Vina lor era faptul  de a fi pus intre paranteze realitatea cotidiana si de a se fi lasat in abstractii creind astfel o alta realitate. La multi dintre ei confuzia politicului cu mitul, ori cu religiosul a fost ca o axioma.

Constantin Radulescu-Motru (1868-1957)

Este considerat de Nicolae Baltazar  ca fiind cel de-al doilea mare ganditor al modernitatii noastre. S-a nascut la Butoiesti in Oltenia, tatal sau a fost secretarul lui Poteca Augustin (primul profesor de filosofie). A urmat Universitatea din Bucuresti cu licenta in drept si filosofie. Urmeaza la Paris cursuri de psihologie si la Leipzig isi ia doctoratul in filosofie cu o lucrare asupra teoriei lui Kant asupra cauzalitatii in natura. Se intoarce in tara ca avocat apoi va fi bibliotecar la Fundatia Universitara Carol I. In 1897 este numit conferentiar de istoria filosofiei antice si de estetica dar a predat si cursuri de logica si psihologie. Cursurile de psihologie si activitatile de laborator au facut epoca. In anul 1900 a editat „Noua revista romana”. In 1897 sub conducerea sa a aparut prima revista de filosofie din Romania „Studii filosofice” in care pana in 1907 a publicat numai lucrarile sale
In 1919- 1928 Radulescu Motru  ae ditat revista Ideea Europeana care continua „Noua revista romana”. Tot el a pornit si revista „Tratat de philosophie”. A fost acceptat in Academia Romana unde a fost presedinte timp de 2 ani. Pentru Calinescu primul sistem de filosofie a fost cel al lui Blaga, pentru Vianu primul sistem filosofic a fost cel al lui Motru. In anii ’40 intre Blaga si Radulescu Motru s-a iscat o puternica polemica. Vocatia lui Motru a foast aceea de metafizician cu care incepe si sistemul sau. Pentru el metafizica e conceputa ca stiinta al carui scop este elaborarea celro mai complexe si mai relative cunostinte. Chiar prin scopul si materia ei, metafizica este si altceva decat stiinta. Motru: ” este expresia omului de universal, de absolut, generala, de necesitate a constiintei omenesti”. „metafizica este gestul supremului interes omenesc care da valoare lucrurilor. Metafizica explica efortul de sinteza, de depasire a stiintelor si de cuprindere a vietii si a lucrurilor in manifestarile lor esentiale. Metafizica nu se identifica nici cu religia nici cu arta desi scopul lor este exprimarea absolutului. Deosebirea dintre ele provine din natura mijloacelor  proprii de cercetare al absolutului: religia si arta fac apel la logica sentimentului iar metafizica face apel la rationament. Absolutul metafizic desi depaseste stiintele particulare se exprima pe intinsul acestora pe cand filosofia adipta metodele experimentale. Idealul metafizicii spre deosebire de cel al artei si religiei deriva din experienta si mizeaza, asteapta verificarile experimentale. Unitatea de scop nu implica identitatea de mijloace si de explicatie si verifica necesitatea fiecaruia  in parte adica metafizica nu anuleaza religia si arta si nici acestea nu resping metafizicul

Vasile Conta (1845- 1882)

Vasile Conta se distinge de conceptile care se situeaza la sfarsitul secolului XIX pentru care metafizica este fie stiinta darului nostru fie o poezie a notiunii sau poezie a idealului. Pentru Conta metafizica este cunostinta. Ea este cunostinta si cvasicunostinta, unificare generala de cunoastere…. In viziunea sa, metafizica trebuie sa se ocupe cu examinarea validitatii cunostintelor noastre din punct de vedere al adevarului si al conformitatilor cu ralitatea si determina si explicarea caracterului comun: cum sa fie substanta, cauza, forma…
Conta nu si-a dus la bun sfarsit sistemul dar planul sau de lucru era unitar pentru aspiratile sale fara echivalent pana atunci. Potrivit lui, piramida cunostintelor se compune din cunostinte propriuzise si cvasicunostinte. Primele sunt acidentale  si instabile, formate din inchipuiri si formatiuni imaginare. Cunostintele sunt propriu-zise, stiintifice si alcatuiesc miezul piramidei. Cvasicunostintele seamana cu atmosfera Pamantului adica sfera pe care imaginatia o poate umple cu creatile sale. Aceste cunoasteri, ca sfere distincte, desi suprapuse compun sfera stiintelor metafizice.

Teoria ondulatiunii universale

Potrivit lui Vasile Conta legea ondulatiunii universale reprezinta notiunile de baza ale sistemului sau metafizic. Conta clasifica prin aceasta teorie formele materiei in 2: evolutive (animale, plante) si neevolutive (miscarile valurilor, zidirea unei case). Formele evolutive parcurg o cale care poate fi comparata cu un semicerc avand a curba suitoare. Fiecare unda contine alte unde secundare care sunt tot atatea trepte pe curbele ei si fiecare unda este continuta de o unda mai mare: unda vietii organice- viata organica a aparut din cea anorganica pe parcursul a miloane de ani, apoi au aprut diferite specii de plante si animale. La un moment dat viata organica ajunge la maxima evolutie si dezvoltare. la punctul culminant dupa care parcurge curba coboratoare in sens invers si analog celei suitoare pana va disparea complet. Pe parcursul undei sale viata organica imbraca numeroase forme evolutive de al doilea grad rezultate de plante si animale ce constituie la randul lor unde. La randul ei, unda omenirii se compune din undele razelor umane care au ca unde secundare din diferite notiuni, pe de o parte unda vietii organice este o treapta in evoputia Pamantului. Unda Pamantului e unda secundara a Sistemului Solar, procesul acesta continua la nesfarsit. Formele evolutive se impart in 2 clase: individuale si partitive. Individuale sunt elementele oganice: plantele, animalele, specile…
Unda partitiva reprezinta evolutia unor parti, undlee ideilor, astfel fiecre adevar si idee are unda sa iar evolutia lor urmeaza legea ondulatiunii universale, ideile ca orice lucru se nasc, cresc si se raspandesc pana la un punct maxim apoi descresc si dispar. Intre mersul omenirii si mersul ideilor exista o stransa legatura.

Teoria fatalismului

Prin aceasta teorie Conta demonstreaza faptul ca toate fenomenele fizice, fiziologice, psihice, sociale sunt guvernate de legi fixe, exacte, naturale, necesare si neinfluentabilede ointa omului, sunt supranaturale numite legi fatale: „De aici decurge faptul ca libertatea omului este o iluzie caci determinarea este un efect necesar al motivelor. Acestea sunt efecte ale organizarii corporale si ale influentelor obiectelor externe”. Respingand libertatea Conta incearca sa salveze responsabilitatea omului prin introducerea unor limite intre faptele  constiente si cele inconstiente. Omul este responsabil de faptele sale constiente chiar daca nu este liber cand le savarseste.

Titu Maiorescu (1840- 1917)

S-a nascut la Craiova. Face liceul la Brasov si il termina la Viena in 1858. Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin obţine la Giessen doctoratul „magna cum laude“( iunie 1859 cu lucrarea filosofica „Relatia”) după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Publica lucrarea „Ceva filosofie pe intelesul tuturor”. Revine in tara dar nu este primit in invatamant ci in magistratura. Pleaca la Iasi la Liceul internat unde ajunge director. Aici isi incepe stralucitoarea cariera didactica si culturala. Deschide o Univeristate la Iasi (1961) apoi primeste si un curs de filosofie, infiknteaza societatea culturala „Junimea” si coate revista „Convorbiri literale” care va avea rol important. Intra in viata politica fiind deputat si chiar ministru. In 1861 este suspendat din invatamant si va practica magistratura pana in 1884 cand revine la Universitatea din Bucuresti” ca profesor de logica si istoria filosofiei contemporane. Se va pensiona in 1909 si moare in 1917.

Samuil Micu (1745-1806)

Dimitrie Cantemir era stiutor de limba latina dar de formatie culturala preponderent greaca si neo-greaca. Samuil Micu vine dinspre vest (catolicism) cu componenta latina.
Lucian Blaga il considera le Samuil Micu „un spirit cu adevarat universal”, „intaiul mare sciitor roman din Transilvania” si  „cel mai harnic talmacitor pe care l-a cunoscut literatura noastra”
A tradus un manual de filosofie din limba latina al unui discipol al lui Leibniz. Manualaul era o expresie impersonala a unor discipline precul logica, metafizica, filosofia morala si metafizica.
Lucrari: Loghica- scoasa la Buda
            Legile firei si Itica (Filosofia cea lucratoare) la Sibiu
Partea I cuprindea invatarea metafizicii si a filosofiei ce-i lucratoare. Partea a II-a cuprindea Etica sau invatarea obiceiurilor si invatarea politiceasca.
Pentru Samuil Micu filosofia era teoretica si practica. Teoretice- privitoare cu mintea, iar invataturile care dau porunci cum sa-si indrepte omul faptele, obiceiurile si moralele sale, filosofie practica adeca lucratoare.
Filosofia teoretica se imparte in 2:
– filosofia cea fireasca (fizica) care talmacea in cuvinte trupurile celor firesti
– metafizica care talmaceste ideile si cele ce cu mintea se socotesc si adevarurile de preste tot
Filosofia practica sau cea lucratoare cuprinde filosofia practica cea peste tot sau indeobste apoi dreptul firei, cum sa ne indreptam faptele si legile dreptatii.

Itica- legile cuvintei

Politica- legile omeniei sau cum sa-si indrepte omul viata spre fericirea cea adevarata. Ideea este inchipuirea in minte a unui lucru. Ideile chiar si luminate sunt semenele ideilor. Adevarul este metafizicesc, elicesc si logicesc; una este experienta alt e sa faci experimenturi.
Ontologhia era „stiinta insului peste tot sau incat este ins adica ce este? Ceea ce grecii zic on latinii zic ens, noi am putea spune „ce este” sau „ins” care vine de la ensul latinesc.
Ins este fiinta iar nefiinta este „neinsul”. In acelasi timp el spune ca insul trebuie sa aiba fiinta sa. Dupa Parmenide  insul trebuie sa fie si nu poate sa nu fie. Folosim si estere spunand ca lucrurl este (estere= afi)
Estere ar fi existenta. Pentru spatiu foloseste cuvantul „spatio”.
Exegetii de astazi apreciaza activitatea de traducatoar a lui Samuil Micu ca fiind deosebit de importanta pentru crearea filosofieie romanesti.
Micu a fost urmat de catre Eufrosim Poteca (1775- 1858) cu cartea „Elementul de metafizica” si de Ieftimie Murgu (1805 -1870) care traduce lucrarea Philosophia precum si o scurta Istorie literara a filosofiei de la cei vechi pana la Kant cu critica socotintei curate. El spune printre primii  meta-ta- fizica. El spune ca la inceput acest nume s-a dat tuturor cartilor lui Aristotel puse in urma fizicii ca apoi sa semnifice „cunostinta cunostintelor despre doncolo de natura”

Principiul simbbolismului. Trasaturi. Concepte ca simboluri si instrumente. Imanuel Kant

Caracterul universal- apartine lumii omului asigurandui accesul la lumea culturii si incepe prin invatarea , care este inascuta.
Variabilitatea- flexibilitatea limbajului posibilitatea de a exprima aceasi realitate prin mai multi termeni.
Evolutia limbajului prin rapoarte la contexte. Acesta reflecta faptul ca omul este o fiinta adptative gatie acestor performante. Limbajul este universal pentru ca fiecare lucru are un nume, poate fi numit. Limbajul poate imbraca forme diferite.Limbajul nu este o creatie artificiala a mintii ci este produsul relatilor dintre om si lume. limbajul ne permite identificarea legaturilor cu suportul biologic- dezvaluie legatura stransa intre disfunctile creierului si activitatea specifica mintii (limbajul)

 Concepte ca simboluri si instrumente. Imanuel Kant

Intelectul nu-si extrage legile din natura ci el prescrie legile naturii pentru ca lumea pe care o cunoastem cu ordinea si legile ei este rezultatul activitatii mintii umane, de ordonare de catre subiect a obiectului cunoascut. Pune in valoare rolul activ al subiectului este marea cotitura coperniciana a lui Kant.

Gandirea si comportamentul simbolic. Cuvant, Statul cuvintelor

Pentru Cassirer acestea sunt cele mai importante caracteristici ale lumii umane. Intregul parcurs al naturii umane poate fi urmarit cu ajutorul simbolurilor. Stiinta permite o analiza comparativa intre om si celelalte vietuitoare. Pentru a-i determina specificul limbajului(aici este gasit specificul omului)
Definitia limbajului dupa Cassirer:
Limbajul nu este un amsamblu de elemente insemnate uniform ci un compus totalitate-unitate. Limbajul e o totalitate care contine elemente atat biologice cat si sistemice. De aceea este necesara stabilirea unei ordini a relatilor constitutive limbajului. Distingem staturi arhaice. niveluri bazate care sunt compuse din limbajul emotilor. Exista si o forma cu totul specifica, statul edificat de cuvant.

Cuvant. Statul cuvintelor

Omul nu ramane la faza incipienta a sunetelor, la primele staturi acumulate ci poate acumula expresii organizate propozitional si permit sa-si edifice un limbaj specific.
Si in limbajul foarte adevarat sunt prezente urmele limbajului irational. Gandurile nu sunt indiferente omului, le traieste, ii motiveaza, ii sustin vointa. In natura este prezenta mereu componenta emotiva, afectiva. Diferenta dintre limbajul discursiv si cel emotionalsepara omul de natura. Asigura trecerea de la subiectiv la obiectiv.
Cunoastrea este un concept strict antropologic. Insertia in cultura inseamna insusirea limbajului si a semnificatilor acestuia. Analiza logica a limbajului omenesc ne conduce la constatatrea ca acestuia ii este constitutic sistemul simbolic. Sistemul simbolic este principiu cu aplicabilitate universala. Cuvintele au devenit nu doar semne sau semnale ci si instrumente de gandire.

Conceptualizarile simbolului

Termenul de simbolic este introdus de Ernst Cassirer care in filosofia sa formuleaza definitia culturii cu ajutorul conceptului de simbol si gaseste liantul limbajului ca fenomen universal in simbol. Acesta este factorul decisiv in edificarea lumii umane. Cassirer constata prezena unei ordini culturale care este compusa dintr-o retea care are rolul de a asigura identitatea si diferentele care se manifesta prin: limbaj, mituri, rituri, arta. Cassirer vede in unitatea gandire si limnaj. Aceasta unitate este exprimata prin conceptul de logos.
1.     Prin unitatea gandirii si limbajului simbolul se traduce prin logos.
2.     A simboliza inseamna a reprezenta printr-un simbol o realitate, o realitate nonperceptiva.
Simbolul este o comceptie care concepe spiritul uman ca fiind centrat pe o singura realitate- simbolul. Kant analizeaza importanta contributiei simbolului ca forma de gandire in structura cunostintelor. El constata ca mintea nu ramane la sisteme abstracte, opereaza si cu simboluri. Simbolismul este obiectul compus din 2 elemente in unitate:
1.     Simbolul este un sistem figurativ pentru o idee abstracta. relatia dintre semnificant si semnificat poate fi determinata riguros.
2.     Simbolul este o figura retorica prin care se substitue unui fenomen cu un semn abstract care il desemneaza
3.     Simbolul contine comportamentele ritualice ale religiei
4.     Sistemul in stiinta este identificat cu sistemul semnelor abstracte.

Dezvoltarea ideii limbajului ca sistem unitar. Teoria simbolismului

Simbolul- concept unificator.

Unitatea limbii si simbolismul vorbirii. Caracteristica lumii umane si sensul ei distructivo constituie prezenta simbolului. Omul introduce intre receptor si refector „simbolul”. Acesta constituie mediatorul dintre om si lume. Omul traieste intr-o noua dimensiune data de prezenta sistemului simbol. Acesta face ca raspunsul omului la stimuli, la provocari sa poata fii amant in favoarea interiorizarii. Distanta specifica omului pe care o edifica lumii. In acest moment al retragerii sale din lume are loc procesul gandirii, structurarea in sistemul limbajului. 
Procesul de gandire este raspunsul omului la problemele lumii sale. Limbajul, mitul, stiinta, religia, artele, filosofia, toate sunt organizate intr-o reta simbolica. Aceasta insumeaza rezultanta experientei umane de cunoastere. In loc sa se adapteze la lucruri, omul se raporteaza constant la sine pentru ca dispune de forme lingvistice in care se inchide. Poate sa spuna: Acesta este…
Isi traieste viata pe dimensiuni experimentale. Compune o retea complexa de simboluri. De la ciele mai aproiate de mijlocit pana la cele mai abstracte. De aceea definitia clasica a omului nu poate ramane la cea de sapiens ci trebuie sa-i determine si calitate de simbolicum

Cultura ca dat uman fundamental. Conceptualizarea culturii

A defini cultura reprezinta demersul de cautare a vocatiei omului ca fiinta care se proiecteaza in viitor. A defini cultura inseamna a cauta semnificatia omenescului. A defini cultura inseamna a cauta modul in care omul devine fiinta constienta de sine ce depaseste datul prin proiect, prin deschiderea catre viitor. Ca fiinta care se proiecteaza catre viitor e speranta edificarii unei lumi de permanente.
Prin cultura omul vizeaza o retea de fenomene care prin esenta lor se interpun intre el si natura. Comparand un mediu specific ce asigura umanizarea omului.
Conceptul de cultura este unul polisemic si extrem de dificil de definit.Platon in Republica  constata ca lumea omului este definita de lumea ideilor sale. Aceasta evolueaza pentru ca omul insusi este avid de cunoastere, aspira la adevar, la o cunoastere autentica. Cultura  nu se restrange doar la ordinul ce organizeaza viata individuala ci se ridica la spatiul limbajului sau insusitprin instructie si educatie. Grecii constata ca lumea omului se edifica specific printr-un efort dintre cele mai anevoioase care este piedica: educatia, modelarea. Educatia nu inseamna doar insusirea unor idei, ci formarea, modelarea personalitatii.
Idea de cultura evolueaza in istoria umana incat putem distinge in iluminismul si umanismul sec. XVII-XVIII ideea de cultura in sens etic.
Daca analizam definitile culturii vom constata accente puese fix pe aspectul intelectual, spiritual sau pe cel institutional, material. Definita culturii permite inlantuirea unor termeni referentiali:
natura
societatea
valoarea
personaliatea
Cultura presupune o anumita finalitate: personalitatea
Cultura se edifica ca un concept general ce cuprinde multitudinea infinitatilor umanului. Accentele pe care in anumite etape ale evolutiei acesteia sunt puse de om, de societatea sa.

Aportul lui Wittgenstein- Tractatus logico-philosophicus. Semnificatia acestui demers

Unul dintre cei mai influenti filosofi ai limbajului are o atitudine radicala fata de metafizica. Filosofia este redusa la rolul de teorie gramaticala.
Constitutie filosofica in vederea respingerii metafizicii:

  1. Filosofia se compune din logica si metafizica (prioritara este logica)
  2. Planul ontologic este redus la cel logic de catre Wittgenstein din perspectiva a 2 idei pozitiviste: 
a) filosofia este conceptia despre totalitatea lumii. Lumea este in esenta sa o lume logica pentru ca este construita logic.
b) Propozitile sunt modele, imagini ale realitatii, ale acestei lumi.
Filosofia este studiul acestor modele, modelel sunt propozitii-filosofia limbajului
Are loc o trecere de la discursul filosofic din planul logic in cel lingvistic, pentru ea insasi logica nu este o constructie despre realitate ci una lingvistica. Filosofia isi propune ca sarcina critica limbajului. Wittgenstein numeste aceasta sarcina „pragmatica”. Filosofia daca nu are un referential inseamna ca nu are propozitii adevarate, atunci obiectul ei trebuie sa se restranga numai la clasificarea logica a gandirii Rezultatele filosofiei vor fi propozitii lingvistice si clasificarea acestora.
Semnificatia acestui demers:
Wittgenstein evidentiaza vocatia critica a filosofiei. Valoarea normativa a explicatilor filosofice , Sunt reprezentate cu celellalte domenii. Filosofia analitica conduce spre noi obiective precum studiul limbajului ca joc.
Functia clasica a filosofiei era una cognitiva. Este abandonata aceasta conceptie pentru un limbaj conceput ca multiplicitate de jocuri.
Limbajul stiintific compune o multitudine de jocuri de limbaj cu nimic superioare celor ale filosofiei. Chiar limbajul obisnuit dispune de elemente valoroase ce intra in teritoriul filosofiei fara a fi restrans intelesul.

Principiul verificabilitatii. Ce este datul? Cotitura lingvistica

Se aplica cunostintelor intrate in baza stiintelor si formulate de acestea. Esenta acestui principiu: nu este esentiala intrebarea „daca exista lucruri materiale date simturilor ci felul in care se formuleaza propozitile despre acestea. Conventile lingvistice sunt cele care trebuie analizate. Principiul ne indeamna sa plecam mereu de la dat care verifica propozitia. Realul pe care il descriu propozitile au semnificatie pentru ca se refera la dat.

Ce este datul?

Este continutul propozitilor noastre, al experientei. Dar constatam ca acest continut se leaga de idei si de teorii si totodata de simturi, de perceptie, de ideile conversate si transmise in timpul limgvistic

Cotitura lingvistica
Este fenomenul, miscarea in filosofie continuua cu privire la metafizica spre a orienta gandirea filosofica spre limbaj. Este o miscare despre metafizica pentru limbaj. Cotitura lingvistica pleaca de la problemele filosofice din secolul XX si-si pune amprenta asupra acestora. Se dezvolta cu deosebire in spatiul anglican. Problemele filosofice sunt problemele limbajului. Problemele moralei sunt inlocuite cu limbajul moralei.
Filosofia limbajului descrie centrul intereselor si este considerata ca fiind domeniu privilegiat.
Cauza: nemultumirile fata de metafizica (in deosebire de excesele acesteia)
Solutia: in interiorul miscarii lingvistice se contureaza orientari dupa locul oferit limbajului

Pozitivismul logic

Etimologic „pozitio” provine din stiinta si priveste atitudinea de incredere in metoda si rezultatele stiintelor experimentale- filosofia ce privilegiaza cunoasterea stiintifica si combate metafizica

Dupa A. Comte umanitaea evolueaza in etape de la faza teologica-metafizica- stiintifica (proprie modernitatii). Aceasta va inlocui explicatile teologice si metafizice. renunta la intrebarea De ce? in favoarea lui Cum?
Se orienteaza spre formularea legilor naturii desprinzand cu ajutorul metodelor de observare, de cercetare, de experiment, relatile constante dintre lucruri si le descrie.
Cercul de la Varna- reprezentanti: Wittgenstein, Frege, Popper, Carnap


Acesta scoala:

  1. Compune un proiect intemeiat pe studiul stintelor in vederea intemeierii unei stiinte a carui limbaj sa fie reductibil in intregime la datele de observare si experimentale.
  2. Denunta in cadrul metafizicii tot ceea ce este numit propozitii lipsite de semnificatie externa cat nu pot fi verificate experimental (fiinta, infinitul, materia)
  3. Filosofia analitica este curentul dezvoltat la inceputul secolului XX in tarile de limba engleza prin Russel, Whitehead 
Filosofia analitica se caracterizeaza printr-o diferenta foarte accentuata de persepective. Pune intr-un colt de umbra intrebarile care vizeaza ruperea omului de civilizatie. Carnap ne propune sa renuntam la studiul, la cautarea principilor ultime ale existemtei in favoarea studierii naturii mioritice a limbajului stiintei si o parte teoretica a limbajului comun. In acest mod pune in plan secund filosofia metafizica.